ANGELA FURTUNĂ - CAIETELE DE CARANTINĂ ALE COBAIULUI GANZFELD
CAIETELE DE CARANTINĂ ALE COBAIULUI GANZFELD
Fragmente:
VI.
ca să poți trăi,
ai nevoie să deschizi această carte
în singurătate
în capsula ta de infinit
și să fii călăuza tuturor cuvintelor
ce te traversează
șir de nostalgii
păsări migratoare
scriind pe cer, în timpul ascensiunii
testamentul pentru ucenici:
să nu ne răzbunați
dar să nu ne uitați
nu are sens să urmați voi la rând
în temnița atotcuprinzătoare
a războaielor submicroscopice
și totuși veți fi obligați să vă botezați
și voi
în harul vindecător al fatalității
VII.
în unele zile din carantină,
poate de la hipoxie, poate de la lipsa de stimuli
sau poate de la obezitatea in statu nascendi
dobândită pe divanul de înstrăinare,
traversam secvențe de depersonalizare
prin care mintea mea se debarasa de mine
ai poftă de viitor?
ai răbdare să înțelegi de ce lumina
vine din același loc cu întunericul?
ai timp să rămâi vie, un
protocol de ființe și de apariții?
ai timp să asculți cum fiecare cuvânt
luptă să-și conserve impulsul
prin tine?
ai nevoie de mai multă neliniște
năvod
pentru a atrage pacea de partea ta și
convoiul de apatii ce duce la nirvana?
ai chef să răzbuni prin supraviețuire
morțile fără sens dictate din laborator?
cărăușii demonici nu se pot bate
cu pumnul în piept,
drumul lor se oprește acolo unde
bate o inimă
viață de poet
caligrafia cicatricilor
pe cuvinte cu terminații nervoase
XI.
călăuzele te-au adus până aici
lângă Ianus
ți-au spus că acesta este doar un loc liniștit
al tuturor începuturilor,
că starea ta de izolare este ca o durere
falsă dintr-un membru amputat,
și ți-au mai spus că acest război
este unul tăcut
dar foarte contagios și letal –
într-un fel, este o modă de a îmbrăca
genocidul în nevinovăție
pe catwalk-ul de la tribunalul internațional
al războaielor actuale
rămâi alungit pe cearceaful alb
cu un crucifix în palme
și cu eterna carte
în dreptul inimii:
cu cine te tot lupți, arhanghele,
măsurând aparențele ca pe apariții
și ieșind rar din corpul ce arde
pictând fresca infinită a dezvrăjirii
într-un zid viu ?
frica, virusul și imaginarul
rod din tine în liniște
te încearcă
prin gustul lor psihic onctuos
îți golesc simțurile
făcându-te spectator deși nu le vezi:
a venit vremea să te ridici din giulgiul mătăsos!
a venit vremea să te întorci la poeții damnați!
dar trezește-te din ruinele Cetății,
șterge harta mentală greșită,
ieși dintre dărâmături, alungă viziunile modificate
cromozomial, scutură-te de polenul bipolar
al războiului informațional!
căci omul este obișnuit să lupte rațional
numai cu entitățile cu care are
contact vizual direct –
vino, deci, la fereastră,
fă un semn cu batista albă
și cheamă înapoi acasă
Omul
pe care l-ai abandonat
în vitrina de muzeu
sau în masca de unică folosință
XII.
știi, reanimarea e ca un atelier de sculptură
în cele șase simțuri:
acum rugăciunea poate fi o prejudecată
a celui ce se reinventează prin amintirile altora
pentru a rămâne cu tine
mai departe, nu e decât palat și belvedere
lângă laguna năpădită de nuferi
și pagina de poet –
dar drumul până la cărțile mele vii
trece printre corturile colorate ale
luptătorilor nomazi arși de soare,
câmpiile de lângă Rău, dansând sub ploaie și
măturate de vântul oriental,
brațele castanilor singuratici și majestuoși
ce-și contemplă demni goliciunea regală
precum își admiră cerșetorii toga de zdrențe
la orizont, de neatins la timpul prezent,
păduricea tânără post-medievală
sălciile și mestecenii, fagii, arțarii și molizii
din Parcul Șipote, trunchiurile pe care, copil,
dormeam, citeam și povesteam,
pădurea din marginea orașului
plin cu biblioteci și cu fațade arhitecturale imperiale
încadrate în cărămidă coaptă în vatră
și piatră sfințită rotunjită de istorie,
Izvorul Tămăduirii prevestind cu susur
Mânăstirea făcătoare de minuni
și miniaturile de pe Scara Raiului
pe care, cândva, urcam zilnic, pentru a mă purifica
în fața bisericii Sfântul Gheorghe din curtea mânăstirii
căci tot acolo mă jucam cu intuițiile copilului interior
pe care îl vânează azi uzurpatorii de putere –
am crescut pe aceste terase molcome
ca niște arcade cerești
pe care heruvimii și cocorii dănțuiau
printre reflexele Cetății de Scaun,
iar ceasornicul de la Catedrală vestea
pentru toată suflarea de orășeni
de două ori pe zi că Maica Precista
ne iubește și ne apără –
cortegii de prapuri treceau zilnic
cu alai pe sub fereastra noastră
acompaniate de fanfara mortuară și
de cântecul preoțesc
urcând în pas agale spre Dealul Cimitirului
în cântec de întristare
ce tivea marginea parcului cu o linie aurie
de făclii topite printre flori albe și violet –
supraviețuind acestui trecut ce încă fumegă
în tratatele de istorie falsificată
sub tropăitul năvălitorilor ce au luat cu asalt
Cetatea și i-au mutilat viitorul -
adevărul mă ridică deasupra lor
dar minciuna lor mă alungă:
singura formă de realitate prin care
poți câștiga o bătălie cu demonii omenirii
este starea de înger fără mască,
Angela
LII.
cum oare am reușit să îmblânzesc
toate fiarele care s-au aciuat în mine
de teama gratiilor dinafara mea?
timpul acesta se numește har
și arată ca o seismogramă
după cutremurul devastator
am supraviețuit, deși mi-am pierdut graiul
am învățat, deși cărțile mă zidesc
am renunțat la ființă pentru a evada tot în ființă
- nuditatea lucrurilor în sine
o religiozitate prin care viața
o plantă carnivoră și tristă
- de ce toate animalele sălbatice
așteaptă de la tine
să te predai fără luptă?
sunt două lumi care încep în această peșteră
adevărata ființă și simpla ei apariție -
exercițiu de descoperire umilință
credința ostaticului că va fi zărit de arhangheli
precum un foc de avertizare
- de ce să mă predau?
de ce să nu mă mulțumesc
cu aceste simple apariții
purtătoare de peruci?
LVIII.
ne judecă oare vreodată Dumnezeu după
felul cum ne păzim
de fulgerul căzut din cer?
există acum dovada
că ei te așteaptă să cedezi
și să pleci
știind că după ce vei pleca, totul le va aparține –
a fost odată un copil nou-nouț,
dorit și iubit de părinți
de toți părinții din lume
prin mimetism digital,
apariția lui a aliniat cercurile concentrice,
sursele de iluzii în expansiune,
bucuriile cuvintelor nerosite
exploziile de imagini care ispitesc
animalele din cușcă,
până ce au început lecțiile de dresaj
rațiile de cenzură
maturizările după standarde nefirești
și după coduri alienate
prunc cu semn de noroc după deochi
așa eram, pe vremea când
la patul copiilor cuminți și al femeilor cu rod,
povestea bunica,
dădea târcoale adesea Samca, aripa Satanei,
cu părul ei lung și rar,
cu numele ei de virus scăpat din gheenă,
dar care se numea încă de nouăsprezece ori
în nouăsprezece feluri
Avestiția, Nadarca, Salomia,
Nacara, Avezuha, Nadariea,
Salmona, Paha, Puha,
Grapa, Zliha, Nervuza,
Hamba, Glipina, Humba,
Gara, Glapeca, Tisavia, Pliaștia –
veneau doftoroaiele la creștetul meu și
mă trezeau din boală prin descântătura de leac,
căci aveam de împlinit
un rost prin cântec la ceasul cel rău:
copilul ăsta
l-a întâlnit o Samcă cu patru picioare
cu păr de urs îmbrăcată până la pământ
bine l-a întâlnit
timpul i-a schimonosit
pieptul i-a stricat
ochii i-a păienjenit
sângele i-a băut
carnea i-a mâncat
toate puterile i-a luat
nimeni nu l-a văzut
nimeni nu l-a auzit
numai Maica Domnului
din poarta cerului –
și vâzându-l că moare pe picioare
și cere ajutor
Maica Domnului i-a zis:
du-te la cine știe descânta
cu mătura te-a mătura
de la tine l-a depărta
cu acu l-a împunge și l-a străpunge
de la tine s-a duce
cu biciul l-a biciui
de la tine s-a porni
peste Marea Neagră l-a arunca
unde popa nu toacă
lui Dumnezeu nu se roagă.
acolo să-i fie cina și hodina
iar Angela să rămână prunc luminat
ca cristalul de curat
cum Dumnezeu l-a zidit
și mă-sa ce l-a făcut!
azi-noapte
iar am căzut în genunchi
și iar am plâns
și iar am zis:
vino și vindecă-mă! –
iar cântecul izvorăște și
curge din nou
în mine
ca o cișmea vindecătoare
de unde femeia apostol
din Samaria
de la Cetatea Sihar
i-a dat apă să bea
Învățătorului
și atunci, toți cei trimiși să te tulbure
au știut că vei opune rezistență
și te vei zbate în laț,
apoi în mască și în sistemele
de măsurare a distanței sociale –
vei respinge ideile și iluminările altora
pentru că tu nu poți auzi decât ritmul unei singure inimi
motorul tău de căutare prin univers -
cel pentru care vei plăti nota de consumație
după rația ta de umanizare
așteptând mii de ani
să ți se dea un nume și un chip
numai al tău
pentru o vreme
ne judecă oare vreodată Dumnezeu după
felul cum apărăm
minunea din noi?
Copyright © 2021 Angela Furtună
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment