ANGELA FURTUNĂ - CELOR NEPREGĂTIȚI SĂ VADĂ, PENTRU A RĂMÂNE VEȘNIC ÎN ADÂNC

 

cărțile

când eram copil,
nu ființele m-au îmbrățișat mai mult,
ci cărțile

când am fost tânără
și uluită de relieful deșertului,
nu ființele m-au sfătuit cum să fiu cum să nu fiu,
ci cărțile

când bătrână am fost
și am început să aflu rostul fiecărui eșec,
nu ființele m-au alinat,
ci cărțile

când a fost să nu mai fiu
iar numele meu condamnat la închisoare pentru totdeauna,
nu ființele m-au apărat de teroarea cenzurii și a omertei,
ci cărțile

am așteptat să treacă mai multe vieți

dacă am ajuns aici, singură cu acest înțeles,
nedeslușit decât de mine, și totuși atât de râvnit de toți,
e pentru că am așteptat mai multe vieți
să mă usuc și să-mi crească aripi,
am așteptat să scadă muntele de umbră dinaintea mea
cât să pot întrezări adevărul,
căci fiecare viață nouă continuă în vise
și fiecare intuiție răbdător construiește
la fel cum semințele dau rod,
cuvintele rostite iscă taine și vrajă,
din firea omului risipit se țese zalea războinicului arhanghel,
iar picăturile de ploaie umplu oceanul
cum miezul de lacrimă leagănă marea interioară a sufletului,
atâta timp cât din lumina încă nenăscută
răsar drumeți
pe care disperarea îi va arunca la țărm
ori geniul bucuriei îi va înveșmânta în har
când vor răzbate singuri, copleșiți de înțelesul lor,
până la deșertul fără sens al  prezentului


oamenii care și-au construit prin trecerea ta o traumă

doar o supraveghere a firii
când libertatea nu poate fi acceptată decât
ca o cămașă de forță aruncată  peste un grup de copii
ce se joacă de-a războiul
și nu reușesc să câștige lupta cu viața

în timp ce intră în valuri și plutesc
ca niște pene de albatroși pe luciul apei,
copiii mă învață să urc pe o scară ce nu se sprijină
decât în vârful unui copac care nu există

să cauți eliberarea fără să te împotrivești,
la fel cum îți aduci aminte
fără să vrei
de oamenii care și-au construit prin trecerea ta
o traumă
pe care sunt condamnați să o poarte în cocoașă

pe vremea mea, cearceafurile pe care se scurgea virginitatea
erau aspre ca pânza de pușcărie –
în pagina de manuscris, un semn
un copil pustiu
sau poate un cuvânt irosit
pentru că nu a inaugurat viața literară
pe care ar fi meritat-o



oare nu credeți că noi toți suntem sensul celor ce nu mai au niciun sens?
    
nu credeți că noi toți suntem
prea puțin treji pentru a înțelege că
realitatea este de fapt un poem ce ne rescrie destinul ?

au apărut în fața mea
cele patru mari eliberări:

îngerii care urcă, cei înveșmântați în lumină verde
și cei înveșmântați în lumină albastră

îngerii care coboară, cei înveșmântați în lumină
roșie și cei înveșmântați în lumină violetă

toate aceste ritualuri se reped către mine
ca un dans ce începe în afara mea și smulge apoi
alene
sferele din care e făcut corpul ermetic

fața e acoperită cu văl
îngerii nu se văd între ei, ci se arată numai
celor nepregătiți să vadă,
pentru a rămâne veșnic în adânc

ce se ascunde în spatele vălului? îl întreb
pe sacerdotul de la Sais
- adevărul e acolo, dar nimeni nu se poate bucura de el
- numai un văl mă desparte de adevăr ?
după moartea întâmplătoare vine o iluminare ratată
numai după o viață neîmplinită se așterne o lumină curată

în cel de-al șaptelea rai
la Dumnezeu acasă, plânge îngerul Casiel
pentru ca tu să nu mai simți poezia
doar singurătatea cuvântului



de ce e Dumnezeu atât de singur, iar eu nu?

îl iubea pe înțeleptul dorințelor -
purta un colier de sodalit
de parcă un crâmpei de cer marin
i s-ar fi înfășurat în jurul gâtului

la fel cum cele două aripi ale unui albatros
vântură funinginea
de pe trupul lui Socrate
continuându-și zborul spre viitor
în timp ce trecutul încă nu s-a încheiat

tu și generația ta, dragă prietene,
ați respins învățătura lumii
dar și forma ei
resemnați în plăcere și suferință
deopotrivă gânditoare


dihania ce te face să scrii

încă o dihanie, încă o dimineață reală
petrecută în mijlocul mulțimii
îngropate în asfalt ca în chihlimbar
care în genunchi
care topit
care răsucit cu fața la rai
care măcinat între pietre
cerând regilor dreptul de a avea umbră,
mai scurtă la amiază
prelungă la căderea serii

frumoasă dihanie, realitatea gloatei
când se holbează la tine
albă și umedă
sub ploaia de noiembrie
și te face să scrii

aici, în vitrină, printre exponate,
o mână scheletică trage dihania afară din cerneală
peste o pagină ce conține un poem pe care, chipurile
(din câte susține neputincioasa critică literară)
l-ai fi scris atunci când
cel rău din tine l-ar fi gonit
pe cel bun din tine
dibuindu-i ascunzătoarea de cuvinte
și dându-i foc

nu poemul contează acum, ci hârtia aceea Hanji cumpărată
de la Orsay
pe care dihania se poate așeza
dimineața
lăbărțată lehuză
în timp ce tu încerci să-ți amintești
ce este realitatea
și cine face legea
în ființa ta de miracole


când muntele își răsucește alene privirea către un copil rătăcind după fragi

lucrul cel mai frumos
atunci când îmbătrânești
este că încep să moară mulți oameni în jurul tău
sfârșindu-se în somn sau în timpul unui hohot de râs
părând că sunt atât de surprinși când sunt înhățați
și puși pe șinele unui alt trenuleț
care îi duce într-o călătorie nouă departe de cuvintele
de care s-au plictisit deja

în urma lor un fuior de fum
dezleagă văile de piscuri
iar muntele își răsucește alene privirea
către un copil rătăcind după fragi


visătorul de oameni

ar fi o imensă trufie din partea mea
să spun că am înțeles ceva din
această nouă lume
care și-a pierdut metaforicitatea
altfel spus
capacitatea de a mai avea orgasm și libertate
în afara disimulării

privesc în jur
și văd doar oameni absenți
fiecare privind ecranul său personal
mergând nicăieri
venind de niciunde
în timp ce-mi vorbesc

singura pereche de ochi
din care culeg zilnic
o privire numai pentru mine
aparține motanului meu -
de la el am învățat să torc
în timp ce el a învățat de la mine
să viseze oameni
și să le dea un sens

femeie traversând un zid cald și viu
drumurile cele mai importante
nu duc de fapt nicăieri
ci se adâncesc în tine -
tăcute sângerări
fără vindecare
adevărata femeie este un zid
în care Dumnezeu pune o literă,
copii săi nu îi aparțin
doar trecerea lor

lasă-te prinsă și ucisă
ca să te poți naște
dintr-un zid cald
în alt zid


la sfârșit, timpul se măsoară în duhul cuvintelor pe care le-ai salvat

fiecare dimineață
este un timp neînțeles
din care vei ieși mai aventurier
și sinucigaș
doar cuvântul ți se prelinge prin trup
ca un mir sălbatic

atâta sârmă ghimpată
ține în picioare cerul
când viața ta e doar un război
după care nu mai rămân
decât tu și Dumnezeu vietatea

atunci când vei pleca
va fi dimineață, vei lăsa în urmă cuvintele
salvate de la singurătate
Dumnezeu rămâne orfan


copiii războiului - pui de amăgire, pui de realitate și pui de abandon

după părerea mea
(care oricum nu contează
pentru că eu nu mai sunt decât un mort foarte frumos
și guraliv),
războaiele au fost inventate
pentru ca aceia care le iscă,
din cruzime și filosofie inocentă,
să pară că își iubesc poporul
însă numai atunci când îl costumează cu haine de soldat
și minte supusă

nevoia de război arată de fapt
lipsa totală de viziune
asupra unei țări ce se zvârcolește,
la fel cum un tată strivește cu ură obrazul fiului său
atunci când acesta refuză să rămână
doar un cal de povară
înhămat la visele neîmplinite ale părintelui -


privim cum lumea noastră să întrupează
mai mult în ură decât în corăbiile iubirii,
armatele sporesc prin cadavre
ceea ce oamenii nu pot înălța prin îngeri:
pasiunea întunericului

la intrarea în genocid, după mine nu va rămâne decât
rugăciunea inimii,
Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi trup pentru idei bune
și suflet pentru o minte înțeleaptă,
alungă războiul din elegiile contemporane
căci nu mai sunt decât eu cu Tine în această supraviețuire
când războiul este cea mai dizarmonică boală știută
de care suferă omul, dar și singura boală fără alt leac decât
voința omului strunită de voința divină

copiii războiului își amintesc că sunt triplu damnați
pui de amăgire, pui de realitate și pui de abandon,
camera noastră are patru colțuri
şi numai unul singur nu se vede niciodată
pentru că de acolo, din întuneric, se va trage în copii
cu jucăria care ucide pentru a obține fericirea-

orice erou a trecut
înainte de moarte
de la zâmbet la rânjet
(în numele unei cauze drepte, desigur)-
când îmi duc copilul
la mormântul eroului necunoscut,
mi se pare că Dumnezeu nu mă va apăra întotdeauna,
și atunci înțeleg forța iubirii de a apăsa pe trăgaci,
și, uneori, puterea iubirii de a fi o tumoare lentă


despărțirea de cuvinte

pentru marea călătorie ce abia acum începe
vom lua cu noi umbra ce scade
picătura ce se usucă
motanul bătrân subțire ca fumul
gâtlejul adâncit cum o groapă din care se ițește firul de iarbă
cuvântul

vocea care se aude e vântul când ne smulge
din rădăcină
nuiaua de molid
bulgării de sare ascunși în cuibul căprioarei
vântul-cuvântul

vom călători, în sfârșit, către părinții dezlegați
ne vom împotrivi unui țărm la care valul nu ajunge
iar atunci când în urmă noastră nu va mai pași credinciosul păianjen al zilei,
vom ști că despărțirea de cuvinte nu e un răspuns
ci numai următoarea întrebare

Citește mai multe poezii aici: Angela Furtună, Cuvinte care mângâie, Caietele de carantină ale cobaiului Ganzfeld

Copyright © 2023 Angela Furtună
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.