SIMONA-GRAZIA DIMA - HAVUZ
Simona-Grazia Dima – Havuz (Editura Tracus Arte, 2020): Dantelăria barocă a poemelor Simonei-Grazia Dima e țesută de apetența autoarei pentru imaginile și metaforele în cascadă integrate în geometrii difuze și caligrafii subtile: un suprarealism sui generis, în care dicteul automat e doar un mod de coborâre a tentațiilor metafizice în subteranele poeziei, o formulă de escamotare a trăirilor spirituale străbătute de tensiuni, pe fondul unei acute, răvășitoare percepții a realului, a trecutului (istoriei) și a prezentului imediat deopotrivă. Sub aparenta (totală) liberalizare a discursului se ascunde, ca o premisă și ca o condiție a stărilor lirice, controlul atent, riguros, viziunea livrescă, perspectiva intelectuală, profund conceptualizată, criptică adesea, asupra funcțiilor imaginii/cuvântului/versului și acribia culturală, îndelung exersată, a autoarei. (…) Un univers colorat la extrem al unor călătorii interioare mereu reluate de la capăt, care, în noul volum, adoptă, în chip de barometre ale păstrării în limitele plauzibilului, havuzul și baobabul – două simboluri legate prin substanța lor intrinsecă: apa, elementul esențial al vitalității, al vieții. Dacă primul descrie imaginea dinamică, în perpetuă mișcare, asumată ca eternă schimbare și transformare a lumii prin suprafețele lui lucioase, alunecătoare, instabile, cel de-al doilea, baobabul, arborele cu capul în jos, având coroana și rădăcinile aproape identice, apare ca un axis mundi între cer și pământ, legătura imuabilă dintre înalt și adânc, dintre sacru și profan, dintre celest și pământesc, exprimând statornicia, supraviețuirea în condiții oricât de aspre, capacitatea de a rezista oricăror vicisitudini și agresiuni, perenitatea. (…) Volum neobișnuit de intens, ale cărui poeme sunt străbătute de pătimașa contopire cu sine a poetei, Havuz poate fi parcurs de la un capăt la altul ca o stranie narațiune. O poveste plină de meandre despre o lume care nu există. Dar ar putea fi. (extrase din cronica Paradisul imaginarului semnată de scriitorul Marian Odangiu și publicată în revista „Orizont”, nr. 2, 2021, p. 20)
Havuz
Îți iese-n drum havuzul, la mijloccu fântână țâșnitoare până-n cer –
o apără-mprejur brâul bazinului,
împodobit cu artă. Prudent înaintezi
spre el, căci nu-i făcut din simplă piatră,
ci din sculpturi înlănțuite, ce parcă-s vii
și parcă te-ar chema, însă un vag pericol
deslușești, căci, pare-se,-ar dori
să te rețină-n lumea lor fără hotare,
cu ființe și cu cetățui străvechi și noi.
De-aceea îți desprinzi privirea
și ochii ți-i clătești în valurile
bine cetluite-ntre pereți lucioși.
După atâta umblet, un leac e liniștea,
simți cum renaști. Dar nu-i destul,
atunci când tihna limpezimii trebuie dusă
mai departe. În centru se înalță lăcașul etajat
al artezienei, iar apa străbate prin ea tainic.
Senină, împăcată, dincolo de lucruri și de vis,
doar vine. Acolo-ai vrea să fii,
în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament
și fericirea-absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,
fără s-o fi atins, ți se lovește, zglobiu, de ghizdul
inimii, întruna renăscând. Și astfel,
calea prin pădure ți-e sigură, proteguită.
O, cumințenie, tu ai aripi de ceară
și cât de mult te-nșeli mizând
pe legea albă cuibărită-n jețuri
ce-ți par perfecte și odihnitoare.
La o privire-atentă ai vedea
că nu există loc de-odihnă
și-ai înțelege primejdiosul echilibru,
anxietatea rechinilor păstrați
în țesătură încă-o clipă, numai
prin grația unei ordini muzicale:
pe dată vor înceta să fie simple
imagini în tapiseria nobiliară
și se vor năpusti să-și sfâșie
prada în oceane. Atunci gândirea
să-ți fie mai iute decât ei.
De secole culcat, ochiul de apă tulbure
privea ca simplu martor castele arogante
cum îi tot cresc pe mal, până-ntr-o zi –
când n-a mai îndurat și le-a pătruns în temelii,
apoi a prins să urce din cărămidă-n cărămidă,
spre a pricepe ce-nseamnă o zidire
și câtă depărtare poate pune între lucruri.
După ce-a izbutit s-ajungă până la turla de cristal
a celui mai înalt, pe sine s-a văzut, cu totul
limpede acum, după ce străbătuse
fiecare sediment și cat.
A știut că nu-i nimic de înțeles,
s-a făcut om și a pufnit în râs!
Un mag al apei pure
bate de-atunci drumurile,
cu-mpletituri de unde fermecate-n mâini,
și orice val sălbăticit, atins cu ele,
și-adună forțele, purificat,
ca să vorbească-n demnă curgere din nou,
pe limba oceanului de la-nceput,
ivit aievea lângă noi –
un fagure neștiutor de sumețire,
ticsit, în alveole, cu mierea tuturor.
Mierea prefăcută în vin
Am intrat în peștera vastă, cenușie.Un rege ședea neclintit în jilțul de piatră.
Ți-am adus vasul acesta cu miere,
i-am spus, pe luciu-mi văd chipul
înconjurat de păsări bătând din aripi,
poate m-ajuți să înțeleg, imaginea-i
tulburătoare. El nu-mi răspunse.
Și numai clipocitul timpului se auzea,
dar mă încăpățânam s-aștept
fără speranță între pereții suri, aceiași.
Într-un târziu, regele bău mierea
prefăcută în vin și-mi întinse o floare.
Cineva face glume cu noaptea,
i-alunecă uşor alături, cu foşnet
de pasăre pictată. Vezi mâna jovială
cum picură uleiuri calde în pletele
negre, auzi herghelia pe-aproape,
vorbele de duh ce şi le spun, din zbor,
magicienii, şi stăruie un susur aburos
de ceai, abia o undă din parfumul
de pe frâiele vrăjite. Prin aerul
greoi şi povârnit de-atâta pace
şi intimitate, respiră zvonul unui tainic
acordeon cântând umil, măreţ,
din trupul pitulat în praful cosmic,
apoi scena-ţi dispare cu totul din privire.
E-o astfel de enigmă şi atât de tandră,
încât a doua zi, mereu la pas,
pe drum pustiu, vei deborda,
fără vreo pricină, de bucurie, până seara.
E muzică – palpită
o bulboană,
și niciun sunet după,
doar raze
pe marmura havuzului
de unde nu mai țâșnește
niciodată apa, însă necontenit
răzbate-un tainic vuiet,
în apropiere și departe,
vântosul labirint al scoicii nesfârșite
pătruns e de-o neliniște
asemeni firii cu pletele-ncurcate,
trunchiul tăcerii vijelioase
pulsează, și zvâcnesc în vid
inelele de mușchi și spori
ce-l năpădesc, un roi
de măști minuscule, voioase,
explozii de áripi aurii
ale-unei țări golite pe deplin.
Nimeni aici să mai tresară,
dar o intensitate vede,
când noi ne străduim să înțelegem
subtilul caier de la temelii.
Site: Simona–GraziaDima
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment