IULIA DRAGOMIR - SĂRUT URMA SOARELUI

 

Sărut urma soarelui

Sărut urma soarelui.
Îl urmăresc cum se strecoară prin geana dimineții pe fereastra inimii,
cum se întinde pe baldachinul viselor.
Îi sărut ochii irizați de strălucire.
Mă străpung cu fulgerarea orelor.
Sărut urma soarelui pe pielea cântului din lăuntrul îmbolnăvirii de lumină.
Mă contopesc cu sufletul razelor.
Îi beau dulceața.

Viața unui zâmbet

Stai! Nu-nchide pleoapa lunii!
Vreau să sclipească ochii tăi aprins,
tăciune pentru gândul nins.
Uite! S-au copt în piept gutuile aurii, prunii!
Așteaptă! Încă am un gând setos de nemurire,
să îți ațâț cu focul jarul din privire.
Rostesc cuvântul! Viață prinde într-o clipă.
Ca un scafandru-n marea inimii,
plutesc pe-a viselor aripă.
Te văd prin pânza genelor în tremur fin.
Cu rod bogat de copt surâs,
am prins în palmă timpu-n unduire lin.
Zâmbește înserarea pironind sălbatic izvoare căprui.
Pe văzduhul suspendat în pulsul conectării,
în mozaicul orelor,
ca pe-o scară înspre înstelarea argintată sui.

Condeiul toamnei 

Am respirat aerul tău, viață!
Se cususeră plopii cu drumul,
cu pantofii rebeli sau cuminți,
ghem la pieptul trăirii,
să fie gura văzduhului plină de poezia toamnei.
Ochii zugrăveau clipele în beția seninului.
Visul? Săgeată! Vacanță! Dinamită!
Adăpost pentru sufletul, estuar!
Te-ai cuibărit în privire

ca în casa de bucurie pentru penița mărilor.
I-ai sărutat pereții în culori,
din tălpi până-n brâu,
de s-au sălbăticit năzdrăvăniile țărmului,

neastămpăr coastelor însetate de dansul valurilor.
S-au potrivit ceasurile pentru urcușul în mansarda soarelui.
Descuiată, poarta vremii încondeiază în poeme inima zilelor.

Pe aici... 

Pe aici am trecut si eu cu pași de porumbel sărutat de lumină.
Am zvâcnit în pieptul timpului cu aripi marine.
Pietrele au încă urme pe vârful nărilor
de la adulmecatul poveștilor trecute
prin piele și mareea respirației.
Au inspirat pereții aerul tare,
invadat de chemări pentru memoria vieții.
Am trecut pragul măreției capsulate în izvorul inimii,
barcă de legănat în priviri nemărginirea.
E suficient să atingi mângâios patul gândurilor și... iată!
Se face năvod de prins privirile îndrăgostite
de baletul interior al undelor.
S-ar zvoni pe aleile înverzite de dor
că și trunchiul pomilor s-a impregnat de fluturi.
Sunt înfipte rădăcinile, clește, în pământul reavăn al creșterii.
Pe aici, tremură ușile din țâțâni,
se deschid turcoaz înspre trupul cu gust de fericire al alergării

dintr-o parte în alta a sinelui.

Dunărea 

E un miros de proaspăt și de viu,
de apă găzduind natura-nfiorată,
se sparg de maluri unde clipocind sălciu,
zvâcnind lumina din adâncuri tremurată.
Se scutură de adiere salcia pleșuvă,
îmbrățișând din rădăcină țărm setos de apă,
copaci pletoși, plecați la talpa udă,
fuioarele pământului adapă.
Din trunchiul gros zbârcit de mărturii,
răzbate-un zvon de lungă așteptare...
Se-aude glasul pescărușilor zglobii,
rupți parcă din sărutul răsăritului de soare.
Un ciripit vioi sărbătorește vara
din crengile înamorate de verdeață.
E pace pe această margine de lume...
Veghează-n albia de doine Dunărea măreață.

Te port în mine 

Citesc în valul aprig, însetat de dor
ce suie pe gleznă, pe pântece, piept ușor,
ca pe un fir de-nchipuire, pasăre-n zbor.
Uite! Cuprinde vremea-n prelungiri de sine, lumânare.
Arde flacără aurie, a țărmului savoare.
Vorbește apa lunecând pe trup de poezie
din izvoare la vărsare? Frunza-nrourată?
Șoapta vântului mă-mbată.
Prind glasul în șuvoi, odor în palme.
E treaz pământul? Fluieră? Doarme?
Unda fermecată susură imn naturii,
fată preacurată.
„În fiecare orizont, te văd pe tine,
mlădiindu-te lin, cu jindul meu de amin.
Și parcă simt pe pielea mea soare,
faci din broboanele de vis minuni.
Uite! Prelingi pe pielea anilor mărgăritare.
În mine te risipești, în mine te-aduni.
Ești frumoasă ca lumina zilei. Știi?
E suficient pentru viață doar să fii.
Pe ce trece ziua, mai frumoasa te faci,
deplină ca în mâna Domnului te desfaci.
Te iubesc și când taci...
Te-ncearcă o mirare ca o bucurie?
Parcă ai fi ruptă din copilărie.
Sărut ochii-ncununați de luciri.
Mă țintuiesc și fără voie ale lor iviri.
Te minunezi de toate cum mă minunez de tine? Ține-te bine!
Te port oriunde în mine!”

Cântare 

Ca o maimuță, mă cocoțam pe timp
cu dor fără margini de îmbrățișarea bucuriei.
Mă topeam de dragul cocotierului înmiresmat de taine,
îl căutam de anotimpuri, de condori, de roata viselor.
Planau cu virtuți de stăpânire a poienilor de tăcere
în zorii și crepusculul doinelor.
Prindeam în priviri fructul bineții.
Plină de candoare, mă aruncam în freamătul hățișului,
îndrăgostită de verdele crengilor.
Puneam coroană de liliac vizuinii zumzetelor,
vulcanului care mă atrăgea la margini și înlăuntru
să îi deslușesc viața.
Mă priveam în unda râului și îi întrebam sufletul:
Ești tu surâsul ametistului din orizontul închinării la cuvânt?
Ești tu inima pădurii de stejari
în care se înlănțuie lianele de gând cu brațe,
flăcări către cerul albastru?
Ca o maimuță zglobie, răsfățată de frunze,
fugăresc și acum lumina în care se sfințește eternitatea,
între pierderi și regăsiri, roabă dorului de cântare.

Prefacere 

Nu știu cum de unul devine doi, trei,
pare că se multiplică în cuvânt,
peninsulă de fascinat așezământul vegetației.
Mi se pare că văd în toate clepsidrele templul viselor,
că am pus timbru peste vama cerului,
de recunosc în fiecare oglindă cerbul însetat de apa cerului.
Mă învârt ca un titirez în jurul aceluiași centru, soarele gândurilor,
și clipele devin versuri,
cununi în pieptul vremii victorioase în reveniri la țărmul inimii.
Mi se pare că patru cuvinte devin scaun,
se fac etaj pentru fixarea în titanul anilor,
ritual de aprins candela vieții.
Întreb înnoptarea cu privitul în adâncuri
și îmi răspunde poezia:
Nu puteam dormi.
Mă trezeam lumânare să veghez frumusețea înflăcărării.
Cu mâini de orb, pipăiam trupul clipelor,
cu gură de naufragiat,
căutam izvorul fericirii.
Tu prefaci totul in bucurie.

Degustare 

Sărut urma apei.
Nici marea nu te-a sărutat așa,
cu mângâieri de gânduri înflăcărate de atingeri!
Îmi plimb palmele pe trupul vremii
să netezesc între degete cicatricile cusute de vânt.
Cu ochi de alge, cu ochi de cer, cu inima,

soare, te pictez între valuri,
Poseidon, stăpânind undele.
În masajul anilor, te sculptez din îmbrățișare

ca pe o coloană vie

care se luptă cu nerăbdarea mea

de a cuprinde între bătăile inimii aluatul vieții.
Ce minunat e totul la tine, poezie!
Tu ești azi ziua mea, cuvântul care mă întinerește din senin,
fură pământul de sub picioare cu o plutire în largul viselor.
Mă scufund în ochii tăi adânci, mă înalț,

fluture marin, spirală înaintând spre cer.
Sărut urma apei, cea strecurată în porii naturaleții clipelor,
univers dăruit deplin libertății spiritului îndrăgostit de Dumnezeul din tine.
Învrednicește-mă, suflete,
să simt pe buze gustul mântuirii!

Ademenire 

Îmi dau târcoale cu proiecții sonore pe retina clipelor.
Le aud respirația flămândă de timp eternizat în leagănul răsăritului.
Nu mă mai satur de inspirația gândurilor.
Le sorb în piept, le mângâi coama albastră,

mă prind de sărutul lor și mă apropii
în balans nebunesc să le gust stăpânirea.
Le netezesc fruntea să rămână bucuria deplină.
Nu îmi mai ajung răsuflările pentru fascinația ochilor

care se afundă în râul năvalnic al inimii.
Parcă s-au curățat cuvintele de cuțite,
curg lin, curat, alunecă dulce în piept,
mângâie, apă caldă, plutire.
S-au aruncat cuvintele în vârtej,
alunecă, răscolesc nisipul, prundul de piatră.
Își înfig degetele flămânde, ca rădăcinile,

în lutul moale, cărnos, avid de întrepătrunderi.
Se spală într-un vuiet cald pieptul vremii.
Șoptesc pământului povestea vieții

mușcând cu lăcomie din vremea ce le stă înainte.

Speranță 

Tu ești? Spune-mi, inimă!

Picură smirnă, tresare izvorul însetat de mir.
Te ridici coloana infinitului,

te răspândești în mine, suflare de viață.
altar al iubirii, cu brațele plutind în aer în căutarea luminii.
Mă îmbată trupul tău de lapte și miere,
Îl simt cum își deschide floarea vieții,

își dăruiește roua stelelor.
Își desface petalele sărutând în priviri soarele, ploaia, fulgerul verii.
Hai să ne întoarcem în copilărie,

să mă prinzi de mână
și să alergăm pe coclauri râzând!
Hai să fluierăm a fericire, să cântăm copacilor,
să ne cățărăm pe vârful trăirii, gata de culesul fructelor!
Tu ești preaiubitul sculptor de timp,
potirul ce-mi fură și răsuflare, și geamăt și surâs?
Suflete, templu, unul în altul dăltuim urme adânci.

Recunoaștere 

N-am iesit în lume să te caut,
am ieșit să te găsesc.
Te cunoșteam demult.
Au venit la mine și mi-au spus:eu sunt!
Și le-am răspuns din tăcerea inimii:
“Nu, nu ești tu. Pe el îl recunoaște universul cu sufletul mării,
din înflorirea privirilor îndrăgostite de bucurie.”

L-au recunoscut trezirile în miezul clipelor,

mănunchi de dăruit nemărginirea.
El împlântă n vară energia semițelor.
Pe el îl recunosc tăcerile împărțite în câmpuri aurii

ce își așteaptă razele să le răsfețe întinsul,
tăcerile cumișcări somnoroase, leneșe, sau vioaie,

de adunat aprinderea în podul palmei.
Le ascult tumultul și adâncimea.
Meditative, răscolesc întrebările

să își găsească înseninarea.
Ridică perdele aspre

să nu se zărească dintre veniri plecarea

pe cărarea abruptă a pădurilor înșelătoare.
Zâmbărețe luminează încăperea scăldată în aluatul lunii.
N-am ieșit în lume să te caut,

știam că apari de dincolo de talazuri,
Umple-mă de viață, har sfânt!

Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Iulia Dragomir

Citește mai multe poezii semnate Iulia Dragomir aici: Tu, care ştii că te iubesc, Cea mai frumoasă parte din mine, Călătorii

Copyright © 2020 Iulia Dragomir
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.