IULIA DRAGOMIR - CĂLĂTORII

Călătorie

Ca trasă de o baghetă magică, memoria, amazoana mitologiei stărilor,
călătorește pe amprenta ochiului lăuntric.
Urcă și coboară pe textura fină a aniversărilor pragului de trecut în partea ruptă de lume,
de la șase înspre multiplu de miracol.
Mm! E un miros de neconfundat pentru respirația gândului!
Miroase a sufletul casei.
S-a îmbăiat călcâiul lui Ahile în tumultul clipelor.
Fotografiez încăperile în care vibrează pereții de parcă s-ar întrece zeii sunetelor în transcendențe.
Intonează curgerea în cascadă a cufundării în viață.
Șșș! Plutesc între punctele cardinale,
călăuze pentru cunoașterea spațiului.
Descopăr mersul pe ani din buricul privirii
spre buricul prezenței.

Sufletul planetei

Construiesc drumuri, simt sufletul planetei.
Ascult replica neauzită de forfota stelelor,
văd fulgere scuturând din rărunchi ploaia și surâsul mărilor.
Mă spală aerul cald, latifundiar, în care se înalță ruga inspirației.
Cu celebrex, s-au însănătoșit încheieturile cosmosului.
Ține-mă strâns la pieptul credinței în raze!
După evaluările curente ale mirajului,
am etalat legenda inimii pe pânza pictată cu soare.
Am vizualizat eticheta privirii prinsă cu o scamă de clipele fugare,
am scotocit dincolo de juliturile alunecării pe panta înroșită de arderi.
Am rotit pasul vioi dinspre scoarța pământului înspre văzduhul curat,
frânghie de prins degetul lui Dumnezeu la sărutat.
Simt sufletul planetei. Construiesc drumuri.

Echilibru

Se înfigeau, cuie în inima timpului, lipite sălbatic de mirarea pământului.
Împânzeau șerpuitoare câmpiile aurite.
Uui! Le-am prins între tăceri.
Se scurg înnoitoare pe lângă așteptare.
Cu cât le e mai aprigă năvălirea,
cu atât mai adâncă e coborârea
în cuibul apelor.
S-au adunat, lac de cufundat mirajul înlănțuirii.
Pășesc pe valuri cu spatele drept
și undele mă leagănă când înspre fruntea, când înspre coasta malului.
Păstrez încrezătoare echilibrul...

Charismă

De aici, dintre cele două jumătăți de suflet ale palmelor,
am prins între degete vara.
O sorb în piept și îmi răspund fluturii albaștri
cu tremurul aripilor din priviri.
Zboară dintr-o parte în alta a zilei,
lunetiști fără pereche pentru irisul inimii.
De aici, din mosorul schimbărilor,
se rotesc în jurul aghiazmei
din care îmi beau vindecător timpul.
Aceeași charismă netulburată de rapsodia aerului
exercită papiota clipelor
din care se țese cordonul luminii.
Nu există control peste unduirea dintre lumescul cârceilor
care se pun la piciorul timpului
și picnicul îngerilor
care se hrănesc cu apa vieții.

Hotărnicie

Să îngrămădesc în sunete lumina decantată-n palme,
ca ofrandă vie dată lumii,
am cântărit în zi, în noapte cu tumultul lunii,
de folos cântării stelelor să fie.
În balans, m-am hrănit cu strugurii pleznind a vin din vie, am tăcut.
Din vuietele line, cu toată neorânduiala,
pod peste cutremurate neputințe am făcut.
Atârnă de un fir de vânt, împinsul zilelor în liturghie?
Când din stânga, când din dreapta,
chemarea naosului, huuii, cum adie!
Cât poate sufletul, în pana aripii, dulcea apăsare a oblăduirii să țină?
Cupa tainică a pătimirii, de tină și icoane e plină.
Hotărnicesc de capul meu înțelesul așezării sfinte?
Trimit indicii cei dragi din morminte...
La ce te-nchini entuziast, curat?
Auzi? Clopotul de adunare în adâncuri a strigat.

Pielea sufletului

E acolo. Se simte în pacea și în tumultul zilei.
A îngroșat patina primirii între cuceririle mocasinilor.
S-a așezat strat cu strat, gardian de păzit veșnicia.
S-a scufundat în parfumul verii,
ca un copil cu buzele pătate de mure
ce savurează magia momentelor.
Cu ochii plini de povești.
a cioplit în adâncuri să facă loc liniștii,
ca într-un camping în care stau amintirile trecute prin laserul timpului.
Când i s-a luat tandrețea, a primit în schimb cunoașterea de sine.
Când i s-a dat catifeaua,

a pierdut tăria în urcușul pe treptele înălțării printre riscuri.
Între toate, a recunoscut darul pentru viață.
Dar, cea mai bună pentru textura-i fină,

a rămas atingerea cu dragostea.

Viața

Nu mă pot desprinde de ea,
face parte din mine așa cum sângele mă străbate pe de-a-ntregul,
așa cum ochiul păstrează în adâncu-i oglindirea culorilor tuturor fenomenelor
din care continuă isprava respirației.
Ce nu înțelegi? Nu mă pot dezice de ea.
M-a hrănit cu aripi când ca un planor în care pluteam peste Big Bangul anilor,
când ca o omidă care se pregătea să devină fluture în grădina inimii.
Datorită ei bat clopotele de trezire acum în ființare
ca într-o biserică ce își înalță turla spre cer.
Nu are rost să gonești în spate și în față,
în stânga și în dreapta iepurii cu ochi alungiți înspre miriștea zorilor.
Fără ea, crezi că ar fi existat holda din care te bucuri de vară

Citește mai multe versuri și profilul poetei aici: Iulia Dragomir

Citește aici poezii din volumul: Cea mai frumoasă parte din mine

Citește aici poezii din volumul: Tu, care ştii că te iubesc

Citește și: Iulia Dragomir - Sărut urma soarelui

Pagina Facebook: Iulia Dragomir

Copyright © 2019 Iulia Dragomir

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.