ELENA IRINA SPILCĂ - TE ADOR(M)
A cui aș fi?
Și dacă n-aș fi floarea ta, a cui aș fi,
Când eu doar lângă tine înfloresc,
Și doar cu tine mă port ștrengăresc?
A cui aș fi, când cine sunt, eu n-aș mai ști?
Când eu doar lângă tine înfloresc,
Și doar cu tine mă port ștrengăresc?
A cui aș fi, când cine sunt, eu n-aș mai ști?
A cui aș fi în miez de noapte înstelat,
Când luna cerne notele de greieri,
Iar tu cu mâna pletele-mi cutreieri,
A cui aș fi, în visul meu furat?
A cui aș fi de nu m-ai mai iubi,
Iar dimineața tu ai face-o noapte?
Ți-aș dărui și zâmbete și fapte,
Să fiu a ta, sau aș muri de n-aș mai fi.
Te ador(m)
Ca o caldă adiere
Îți rostesc cuvinte arse,
Iar tăcerea parcă piere,
De sub platoșele false.
Te ador(m) în miez de seară
Doar cântându-ți desuet,
Și-ntr-o melodie-amară
Îți arog un epitet.
Tu ești foșnetul tomnatic,
Ce-l ador(m) în gând șoptit,
Versul ce se vrea romantic,
Din poemul alb smerit.
Toate calele-au murit,
Înainte de-a fi timpul,
Semn că ele-au ador(mit)
Fără a-ți cunoaște chipul.
Îngerii n-au mai venit,
Să-mi spună povești cu prinți,
M-au simțit că te-am dor(m)it
Și-am ales să mă alinți.
M-am născut în zi de șapte,
Ca să te iubesc enorm,
Iar acum în miez de noapte
Nu pricepi că te ador(m).
Tu și cu mine
Odată demult, în timpuri uitate și lumi
diamantate,
Tu și cu mine am fost părți ale
aceluiași suflet.
În acele vremuri un Titan ne-a separat
aruncându-ne,
În locuri diferite ale aceleiași planete
secătuite de ură.
Am crescut simțind mereu că-mi lipsește
ceva,
Știind intuitiv că nu aparțin acestei
lumi ciudate.
Te căutam în tot și în toate cu o sete
nebună.
Cât de dor îmi era și cum îmi urla
trunchiul frânt!
Ca să pot îndura am uitat tot, de fapt
am ascuns!
Ungherele mele erau atât de pline de
țărână și tristețe.
Ne-am ciocnit într-o zi în târgul plin
de negustori.
Printre ei doar câțiva artiști cu aripi
de foc, ce fremătau.
Te-am recunoscut după fâșia îngustă din
dreptul inimii.
Tu și cum mine am fost mereu unul, o
poveste ruptă,
În rânduri despicate de secetă, în
cuvinte tocite de timp.
Și totuși noi doi am strigat cu sete
nebună, ne-am chemat.
Uneori nu știu de mai sunt, de nu m-am
pierdut și întreb:
De
mi-ai simți esența și-ai ști cine sunt,
Oare m-ai mai vedea atât de frumoasă?
Tu dragul meu ce-ai apărut prea târziu,
mă poți recunoaște?
Îmi săruți lacrimile ce seamănă cu
stropii de sânge.
Mă privești cu atâta iubire și nu știu
de-s demnă,
Și nu știu să cânt, precum o sirenă sunt
pe uscat,
Într-o lume ce mi-a luat sufletul și mi
l-a aruncat.
Mi-am pierdut nemurirea când am venit pe
Pământ.
Am fost azvârlită din înaltul cerurilor,
pentru sfidare.
Îmi cer aripile înapoi, dar sunt
condamnată să lupt pentru ele.
Aici mă simt sufocată de aerul care-mi
apasă plămânii.
Uneori sunt prea mare pentru cușca
aceasta pe nume Pământ.
Dă-mi gura ta iubite și hai să dansăm,
dansul lebedei negre.
Mi-e dor de acasă, mi-e dor de ai mei,
cruță-mi povara!
Tu și cum mine respirăm visurile
aceleiași surde poveri.
Ești gândul meu din liniștea nopții,
aflată sub vraja lacului,
Ce adoarme cu gândul la chipul Lunii
rămase pe cer.
De ne-am regăsit acum, ne trăim visul
fierbinte ce-i însetat.
Tu și cu mine, părți ale aceluiași
suflet, pe Pământ aruncat.
Artizanul
Dimineața-mi dăruiește zorile verzi
Fermitatea glasului tău mă îmbie.
Penelul vioi învață în șoaptă să știe
Să-ți așeze culorile în care dansezi.
Pictezi o poveste despre visuri mărețe,
Cusute cu fire de bronz și de aramă.
Dorințele tale îți sunt tată și mamă,
Când cuvintele devin ecouri răzlețe.
Ești rege și pictor, artizan deopotrivă,
Trăiești prin creație visul iubirii.
Lumina îți este esența privirii
Nimic nu poate a-ți sta împotrivă.
Gravezi speranța cu magie senină,
În inimi flămânde de înalte idei.
Felia de cupru învelita-n polei,
E bucuria ce ființa galeș ți-o domină.
Frumusețea ta e făclie-n cultură,
O oază de liniște într-o lume nebună.
Un Soare-n amiază și-o Semilună,
Un artist ce talentul își murmură.
Tu știi să te-oferi blând și curat
Nimic nu te sperie, nimic nu te-oprește.
Cu doar cele două mâini și un clește
Faci din lumea aceasta un mare palat.
Călătorul
Hei, călătorule prin viaţă fă popas,
Oprindu-te agale în gândul de acum,
În nostalgii ce ar putea fi scrum
Şi de la moarte ia-ţi un bun rămas.
Trăieşte şi desprinde-ţi libertatea,
De tot ce-nseamnă astăzi preconcepţii.
Înfruntă cu ardoarea tinereţii
Pe cei care încearcă să îţi ia onoarea.
Şi de-ţi renasc dorinţele fierbinţi.
Fiind gurmand de dorul de-a trăi,
Vei şti atunci că gândul de-a muri,
A fost şi se va duce către sfinţi.
Priveşte doar copacii fremătând
Solfegiul păsărilor te-nconjoară,
Nimic nu va putea să te mai doară
Din clipa ce-ai ascunso-n piept râzând.
Iar umbra-ţi contopinduse-n asfalt
Te poartă liniştit spre albe ploi
Ce nu vor mai renaşte din noroi
Angoasele compuse din cobalt.
Iar cu piciorul bucuros de drum
Străbate-alei şi drumuri îndrăzneţe
Cu visurile-nalte şi semețe,
Din zi în zi devino tot mai bun.
(poezii din volumul Metamorfoza
iubirii, editura Self Publishing, 2016)
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Elena Irina Spilcă
Citește aici poezii din volumul: Metamorfoza iubirii
Blog personal: E. I. Spilcă
Pagina Facebook: Elena Irina Spilcă
Copyright © 2020 Elena Irina Spilcă
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment