MATILDA GAGEA - EMOȚII DE TOAMNĂ

Nu cade toamna, ci cad alte începuturi… cum tot așa, nici un sfârșit al emoțiilor ce cresc din inimi, nu este doar sfârșit, ci o etapă de pregătire menită să creeze introducere pentru o altă continuare a poveștii; un desiș de frunze care cearcă să ne protejeze de gerurile iernii ce vor să înghețe; iar cu toate că pare vicleană, nici iarna nu-i rea; ea doar se străduiește să nască acel soi de pace menită să vindece, un alt fel de a pune putere în mădularele fragede ale tinereții.

Nu doar începuturile sunt grele; iar despre asta ne vorbește o privire mai detaliată a existenței noastre, dintr-un punct mai depărtat, capabil să ne arate posibilitatea că întreaga noastră existență s-ar putea să fie doar o armonie de milioane de începuturi și sfârșituri, care doar se străduiesc să se combine unele cu altele, pentru a ne arăta că totul este în regulă și că nu are de ce să ne fie teamă, ori că nu sticla geamului prin care privim ne limitează de roiul de frunze ce zboară în vânt, ci spaima noastră de a deschide ușa și de a pași înspre exteriorul limitelor noastre pietrificate de griji ce se tem să piardă. Viața este un popas frumos și bine organizat, asta dacă și anotimpurile din sufletul nostru se armonizează întocmai cu acel set de legi simple, pe care doar picurul acela special numit iubire știe să le adape și să le schime compoziția  în lumină... o lumină veșnică, indiferent de sezon... ca și cum începutul și sfârșitul sunt tot același lucru în noi: un ceva frumos ce știe să ofere numai pace și lecții pentru pășitul mai departe. Eu aleg mai departe! Unul mai înțelept și mai plin de emoție, acea emoție care nu consumă, ci doar crește infinit fără de a vrea să se arate cuceritoare, ci simplă... simplă, umilă și plină de pace!

Când toamnă

…când ruguri de ieri se-înalță-n tavan,
Și cântec de mâine răsună în vânt,
Pe rânduri de galben și roșu persan
Îmbracă văzduhul al toamnei veșmânt.

...când picuri de seară adapă poteci...
Culori de gutui și soare tăcut...
Cresc pete de timpuri plantate-n ghiveci
De pietre timide sub ud așternut...

...când trainice nopți se zbat prin ciulini
Sub vântul de seară ce fluieră gol...
Din roșu ciorchine de leneși călini
Răsună a treacăt a ciorilor stol...

...

Atunci e târziu să vrei să iubești
Lumina de vară din fluturi de dud...
Căci nu poți din azi spre ieri să pășești
Sub timpul ce naște din mâine cel crud...

Alege din azi ce timpuri îți plac,
Pictează cu ieri nuanțe de cer
Ce scurg printre firul din puf de bumbac
Un mâine mai cald din timpuri ce pier...

Vânt

Vânt... ce vrei să iei cu tine? unde fugi așa grăbit?
Unde-ți zbori a tale aripi? câte frunze-ai nimicit? ...
"Nu-întreba de vrei răspunsuri, ci găsește-le-n plutit."
Seci cuvinte... vânt de toamnă, ce roiești necontenit...
"Să-mi vorbești când fug de tine, este lunga mea poveste,
Multe frunze cad cu mine... multe rânduri puse peste..."
Vânt, de ce-mi vorbești codat, când te pierzi printre unghere?
Tu doar taci când scoți cuvinte, care-învață tot să zbiere...
"Nu mă judeca copile, ci învață tu să zbori,
Să te-întreci pe câmp cu mine... și cu miile de ciori...
Eu sunt doar un gol de aer, tu ești plin ce crești în mine,
Nu te transforma în piatră, ce-n unghere mă reține,
Ci transformă-te în vis... cere-i minții să-ți viseze
Zborurile-n care poți, toamna frunze să-ți cedeze..."

Picurat ce tot revine

Din înalturile ploii, unde norii se-întâlnesc
Se formează stropi de rouă, ce agale ne stropesc,
Pică cerul picurând, în cărări de ape line,
Prin cântările de picuri - picurat ce tot revine...

Dimineața-mi pare lungă, când prin geamurile gri
Mă privesc bucăți de apă cu privit ce m-ar privi.
Loviturile de ceas, rup din liniște tăcut,
Când și fără de culoare, ploaia-i un pocnit plăcut.

Nu-îndrăznesc să mă trezesc din imaginea de pace
Care nu culege fapte de făcut ce vrea a face.
Doar ascult cum spațiul gri cântă-un curcubeu de stropi
Ce-și îngroapă gălăgios îngropat de alte gropi.

Stai lejer, nu-ți fie teamă, ploaia-i un cântat de nori
Care-și crește tot crescutul de crescut ce-și crește flori.
Nu-i nimic ce-ar vrea să fure liniștea plimbată-n vene;
- Curs de înscenări de apă, înscenată-n alte scene –

Cum raiul nu șade-n tămâie...

Nume uitat pe tavan, când pietre zdrobite tot pică...
Unde mă duceți voi gânduri, când vorbele tot vor să-mi zică?
Să nu plângi tu dâră de pași, sub umbre timizi de călcâie
Otrava nu curge din trupuri, cum raiul nu șade-n tămâie...
Tot urlă strigoii nebuni; tot vor să mă cheme spre stol,
Răsună hapsână strigare, când totu-împrejuru-mi mi-e gol...
De ce să tot curgă din vară o toamnă ce vrea să rămână?
Eu nu vreau sfârșit de poveste, strigare nebună, hapsână...

Părinte ceresc

Părinte ceresc, ce toate le faci,
Nu pune pedepse când naștem păcat,
Căci suntem nimic ce crește din golul
Căzut în prăpastia spre loc necurat!

Stăpânul a toate, ce totul creezi,
Te rog în genunchi greșeala să ierți,
Noi suntem ca orbii ce merg în pustiu
Nu știm că-i spre bine ca Tu să ne cerți!

Trimite din ceruri un înger de pace,
Să rupă belciugii ce lumea-îngrădesc;
Ne iartă din nou tot gândul viclean,
Căci suntem cenușă ce focu-și slăvesc!

Părinte ceresc, noi nu te cunoaștem,
Trăim ca o umbră departe de Tine;
Nu știm s-aplecăm cu frunțile noastre
Ciulinii din drumul spre viața ce vine.

Te rog în genunchi să cauți către lume!
Ne pierdem în golul născut de sfârșit...
Noi nu știm că pacea din gânduri se naște,
Și nici că pierzania de mult a venit...

Părinte ceresc, mă-închin încă-o dată,
Te rog cu putere să-mi ierți de greșesc!
E greu să-înțeleg ce drumuri s-apuc
Cu toate că strașnic lucrarea-Ți iubesc.

Noapte

Doar sunetul de ceas se-aude ticăit
Când toate zac tăcute,
Când totu-i adormit;
În camera-mi prea mare,
Pe totul obosit...

Se-arată a foșnit portițele de ceas,
Ce-și flutură mișcarea
În unduiri de pas,
Când totu-i întuneric,
Din timpul ce-a rămas...

Eu nu mai știu să dorm; eu răsucesc cuvinte
În bezna din odaie
Prin tainici rugăminte,
Ce-alunecă prin timpul
Pornit înspre-înainte...

Se-înalță curcubeu din bulgări de lumină,
În negrul ce inundă
Culoarea lui cea plină
În nesfârșit de cer,
Sub bolta lui senină...

Se-aude noapte bună, când nimeni nu vorbește
Când toate zac tăcute...
Când totul obosește...
În camera-mi umplută
De noaptea ce foșnește...

I’m wise or not…

We don’t need to create passion, when we can drink from its infinite springs!

We don’t need to worry about stepping when we grow in our soul magic wings!

Why would we choose to be selfish and hurt all the angels inside?!

Why to not choose just the bright and fight with the demons that hide?!

I choose not to step on the grass, as long as I’m able of flying,

I choose just the songs of the leaves, as long as the words are still lying;

We don’t need matter to feel alive, as long as we still got the air…

We don’t need water to grow us big, we just need to be fair!

I’m wise or not… but I choose to fight.

I don’t know what I’m doing, but I need the light…

I’m fair or wrong… but I dream with my heart…

I don’t know if I’m right, but I don’t love in part!

Wall

Rows of colours paint in me many words of screaming Fall:

“Stop and talk with me a little, too much silent, timing wall…”

No, I will not wait for you, let me run my endless blowing,

Do not ask your time to stop on the limits of a flowing…

It is meant to edge the more, not to help you to sustain

Frailest steps you put in dust, where will never, ever rain.

“Who are you? And why you talk, when I’m talking to the leaves?”

I’m a shadow of your life…  just an infinite of sheaves…

“Who’s that Time and why it’s running, when the autumn dance in me?”

It’s the way you named the colours which you do not get to see.

“Will it ever stop for me? I would want to breath the more…”

Close your eyes and feel the wind, it’s the only opened door.

Many ways the autumn sings, many songs in different rows…

It’s the fragile way we notice, how we lose the time that flows...

În pacea din suflet, pe dans desenat...

Din liniștea mea, în camera plină,
Se face tăcere cu liniștea ta;
Sub umbre de geam, lumină senină
Ce-mi curge înaltul prin dungi de perdea...

Văd mare de gri, ce suflă ninsori
Prin dansul de crengi, sub aer urnit.
Și-mi cade doar alb, ce naște culori
În pași de căldură din ierni ce-au topit...

E sunetul mut, când pacea valsează
Și-mi spune că-i bine să pice curat;
Ninsori peste alb, ce alb luminează
În pacea din suflet, pe dans desenat...

Mai multe poezii semnate Matilda Gagea aici: Semințe de iubire și Formula iubirii

Copyright © 2019 Matilda Gagea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.