COSTEL STANCU - HOȚUL DE FERESTRE

Costel Stancu - Hoțul de ferestre (editura Mirador, Arad, 2019): Poezia lui Costel Stancu a impresionat și a intrigat, în egală măsură, încă de la debutul autorului. În plin post-modernism, în toiul campaniei de aruncare peste bord a prozodiilor și a regulilor „clasice”, Costel Stancu nu se sfia să se reîntoarcă la funcția esențială a poeziei – aceea de a exprima resorturile intime ale ființei. Dacă ar fi să caracterizăm în puține cuvinte acest tip („nou”?) de limbaj poetic, am putea spune că autorul, prea puțin preocupat de „moduri și mode”, nu ezită să folosească (o parte din) arsenalului post modernismului poetic, (mai cu seamă în ceea ce privește tematica dar și, pe ici, pe acolo, în lexic), fără însă să adere la „deconstrucția” specifică. În plus (şi, am spune, mai ales), Costel Stancu are substanță. Departe de șicanările colegilor de generație, de hohotelile și de batjocorelile încetățenite, autorul abordează, cu o gravitate nefirească pentru generația din care face parte, lucruri esențiale ale existenței. (Gheorghe Secheșan)

* * *

Nu aștept nimic. Vii tu,

femeie, înșelătoare ca luna pe cer ziua.

Chiar dacă ai rupt piciorul păsării,

ea tot nu va șchiopăta în zbor, îmi spui.

Eu tac. Înlăuntrul meu se prăbușește un pod,

se părăsește un stup, se aleargă o herghelie.

Mă simt un călău în legitimă apărare, o albină

pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,

un strop de lapte supt, pe furiș, de la mama.

O cascadă de îngeri e acum viața mea.

Ce cuvînt îi va opri căderea?

Oare nu ești tu acela care, 

altădată,  a eliberat un porumbel alb

dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.

Eu tac rotund. Am băut și vinul și apa.

Nu aștept nimic. Nici măcar moartea.

* * *

Mama era fată în casă la bogați

Într-o zi, ștergea praful de pe pian.

Din întîmplare, i-a atins o clapă.

Pianul a sunat. Mama s-a speriat și,

crezînd că făcuse ceva rău,

a fugit în pădure. Acolo l-a întîlnit pe tata.

Tăia lemne și nu știa că există femei.

Pentru cine tai lemnele acestea?

l-a întrebat mama. El a ridicat din umeri,

a scuipat în palme și a lovit cu securea.

Așa  m-am născut eu.

* * *

Sînt o muscă

într-un pahar cu vin.

Dumnezeu, cu lingurița

lui de argint, mă scoate de acolo,

îmi zvîntă aripile și mă așază,

înapoi, pe tavan. Eu mă

prefac adormită, îl pîndesc și,

cînd mi se pare că nu e atent,

mă arunc iarăși în pahar.

Ca de fiecare dată,

el mă salvează

Și o tot ținem așa de o viață.

Cît  mă mai rabzi, Doamne?

Cînd vei întoarce paharul

cu gura în jos?

* * *

Abia cînd se îndoiește de sine însuși,

omul devine întreg. Pînă atunci,

umblă prin lume, năuc, întrebîndu-se

de ce Dumnezeu pune felinare

în mîinile orbilor și, în același timp, se face

că nu vede cînd clovnul picură un

strop de otravă în cupa cu vin a regelui?

Ciudată, viața!

Ieri, am întîlnit un clovn alungat de la Curte.

Mi-a vorbit despre tristețe.

Am băut din același pahar.

* * *

Îi spun că o iubesc. Ea își aprinde țigara

cu indiferența cu care ar da foc Romei.

Am început să semăn cu un mormînt jefuit.

E liniște, un clopoțel de argint se rătăcește

în beznă. Un greier frînge inima furnicii.

Știu, undeva, departe, o altă femeie

își leapădă de pe ea toate oglinzile.

Asta e dragostea, o gîză iarna!

Sufli să o dezgheți. Ea se dezmorțește

și, încetul cu încetul, începe să te înghită.

* * *

După ce mi-ai spus că nu mă iubești,

l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,

am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,

am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,

am plîns, ți-am dat foc în fotografii, am alungat

cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul

din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,

am eliberat licuricii din cutia poștală, mi-am

anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit

testamentul în alb, am încropit-în grabă- acest poem,

și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor.

Dar vinul se făcuse apă.

* * *

Ca vîntul hoinar care e prins și aruncat,

pentru tot restul vieții lui, în temniță,

după ce a spart, în joacă, o fereastră,

așa mi-ai rămas în suflet. Aș vrea să te uit

cum nu te-a uitat nimeni, niciodată. Voluptuos.

Sferic. Pînă la mușcătură și înapoi. Să-și amintească

orbii văzul, surzii auzul, schilozii tumbele,

femeile sterpe alăptatul, leproșii mîngîierile de

catifea ale dimineții! Eu, cu pofta unui armăsar

aflat la prima lui împerechere, vreau să te uit.

* * *

Trăiesc în mine însumi cu teamă,

ca într-un oraș interzis. Mă ascund în locuri unde

nici mie nu mi-ar trece prin gînd să mă caut.

Chiar de m-aș găsi, nu aș îndrăzni să mă privesc

în ochi. Sînt timpul oprit al propriei mele așteptări.

Un vînător de inimi nesupuse greșelii. Fără noroc,

asemenea unei broaște speriate de uliu, ce se aruncă,

vai, într-un lac înghețat. Tu m-ai părăsit. Mă gîndesc

acum că infidelitatea femeii stă tocmai în piatra

prețioasă a inelului transmis de la una la alta,

în ziua nunții, de generații întregi de mame și fiice.

Aș vrea să mor. Moartea are privire blîndă.

De cal ce te imploră să il împuști după ce și-a rupt

piciorul, salvîndu-te de cei care te alergau

să îți fure sufletul.

E întuneric. Ora, incertă. S-a oprit ceasul gării.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Costel Stancu

Citește aici poezii din volumul: Noaptea creioanelor lungi

Citește aici: Înfrigurat în mine însumi

Copyright © 2019 Costel Stancu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.