COSTEL STANCU: ÎNFRIGURAT ÎN MINE ÎNSUMI

 

* * *

Trăiești în liniște, cum seacă apa dintr-un pahar.
Multă vreme, sufletul tău a fost o lăcustă
hăituită de nori. Acum a golit o nucă de miez
și s-a ascuns în ea. O iau păsările între gheare,
o ridică în cer și îi dau drumul să se spargă
de acoperiș, ea rămîne mereu întreagă.
Cine să te caute, cine să îți aducă alinare?
Pietrele au fugit în cer, stelele s-au îngropat
sub valuri. Odată, ai iubit o femeie. Ca zidurile
Ierihonului te prăbușeai sub mîngîierile ei!
Amintiri, clipe repezi, fără contur.
Speranța, o scrisoare în buzunarul vîntului.
Împrejur e pustiu, cu suflarea ta hrănești focul.
Ai nevoie de el viu. Te-ar neliniști tristețea
din ochii unui foc stins, știi bine. Apoi începi
să scrii cu ambele mîini, de la un capăt  și    
de la celălalt al foii de hîrtiei. Mirat că scrisul
tău nu se întîlnește niciodată cu el însuși.

* * *

Se ivește, miraculos, din ea însăși,
ca ziua din noapte, ca noapte din zi. E așa
vulnerabilă, că pînă și botul unui miel de lapte
o poate răni. Încerc să o ating, se retrage-nlăuntru-i,
ca soarele în lună, ca luna în soare. I-aș pune
un inel pe deget, dar cine îndrăznește să
i-l măsoare? Nu-i de aici: abia atinge pămîntul
și rămîn misterioase urme în cer. În preajma sa,
eu încep și sfîrșesc, cum pe o floare de gheață
un fluture efemer. Cînd o privesc, un tunel de frig
mă taie în două, tîmpla începe să-mi bată. Viața mi-e
mai nesigură decît zborul păsării între ou
și săgeată. Ori cel al peștelui ce a ieșit, într-o
dimineață senină, din mare. Fii blînd,
Doamne,  chiar de nu-s vrednic: fă-mă nebunul
tău și izbăvește-mă prin uitare!


* * *

Îți scriu o scrisoare. Undeva, în lume, un alt bărbat
e pregătit să o intercepteze și să o țină captivă.
Măcar parfumul ei de-ar ajunge la tine! Îmi imaginez
drumul tău zilnic pînă la cutia poștală și înapoi,
un ritual al deznădejdii. În locul tăcerii,
aș prefera un rival. Cu timpul, îți voi mai trimite
și alte scrisori ce vor ajunge în sertarele altor bărbați.
Aceștia le vor păstra acolo, nedesfăcute,
ca pe niște bijuterii cu care să-și răscumpere,
la sfîrșitul vieții, neputința de a iubi. Fericiții!
îmi vine să strig. Nu pot, mi-e dor de tine. Unde ești?
De ce s-ar ascunde o floare cînd răsare soarele?


* * *

I-a ajuns blestemul pe fiii tăi, omule!
Le-ai lăsat țarcurile pline cu vite grase,
stupii ticsiți cu miere, fîntînile limpezi.
Neveste le-ai adus, fiecăruia pe măsură.
Ai poruncit să apere toate acestea și să le înmulțească.
Nu te-au ascultat și au pierdut totul. Apoi au început
să rîvnească unul la sărăcia celuilalt. I-ai învățat
să se iubească, uitînd că acolo unde e dragoste,
e și război. Te-ai ferit să le arăți unde s-a vărsat
fierea pămîntului, dar ei au găsit-o singuri și
și-au înmuiat în ea vîrful limbii. Pe nesimțite,
țarcurile s-au umplut cu animale sălbatice,
stupii cu ceară, fîntînile cu broaște. Femeile lor,
în loc să semene în grădini, s-au reînfrățit cu șerpii.
Nu s-au mai arătat nici soarele, nici luna, parcă
ziua și noaptea deveniseră dintr-odată sterpe.
Ce poți face, omule? Doar să aștepți si să speri că,
încă din leagăne, fiii fiilor tăi se vor dușmăni
de moarte. Unde nu e război, nu e nici dragoste.


* * *

Fiecare la locul său, atenție, motor! A cîta
dublă a morții mele se trage acum?
Opriți! strigă regizorul. Cine a aruncat
această minge roșie în platoul de filmare?
Curînd nu vom mai avea peliculă, iar o să
rămîn viu. Copilul cu mingea roșie nu știe
nimic despre viață și moarte, el doar caută un
partener de joacă. Privindu-l, îmi amintesc
cum în fotografiile vechi îmi țineam respirația,
de teamă să nu își ia zborul pasărea din gît.
În cele din urmă, am scăpat-o împreună
cu un suspin! De atunci, mi-e teamă
de tot ce stă nemișcat și așteaptă să se întîmple.
E ultima dublă pe ziua de azi, hotărăște regizorul.
Concentrați-vă. Motor! Nu va ieși nimic.
Copilul e pregătit să arunce, din nou, mingea lui roșie.


* * *

Înfrigurat în mine însumi - copil căruia
i s-a stins lumînarea în beci - te strig,
Doamne. Refac, în minte, drumul spre ieșire,
un puzzle uriaș, cu piese gelatinoase. Mi-e teamă
că atunci cînd îl voi termina și voi ieși, nu mă
va mai recunoaște nimeni. Nici măcar Celălalt,
care, între timp, mi-a trăit viața, ca și cînd ar fi fost
numai a lui. Scoate-mă de aici, ajută-mă
să mă nasc încă o dată. Chiar dacă, știi bine,
o să cobor din nou în beci după o cană cu vin.


Mai multe poezii și profilul autorului aici: Costel Stancu
Citește aici poezii din volumele: Hoțul de ferestre și Noaptea creioanelor lungi


Copyright © 2023 Costel Stancu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.