MAGDALENA DORINA SUCIU - FEMEIE, NU ȚI-E ÎNGĂDUIT SĂ MORI!

Magdalena Dorina Suciu – Femeie, nu ți-e îngăduit să mori! (editura Vatra Veche, 2018): Euforia limbajului ne face să credem că poeta este vorbită de metaforă, ea lasă inițiativa cuvintelor nu în ideea avangardistă a a-i reduce în neant sințământul, ci refăcând materialul inițial. Supunerea eului față de cuvinte face ca liricul să fie un mare fericit pentru care libertatea limbii înseamnă eliberarea istoriei depuse în aceasta, precum îngerii “la tocul ușii din suflet”, care se fac poem. (Al. Florin Țene).

cură lumina...

Rănile mele

sunt ca niște cărări pustii

au învățat să zâmbească

la fel ca un răsărit

pe turnul unei biserici

în zi de duminică;

genele însîngerate

au devenit curcubeie

după ce toate ploile au trecut prin mine

ca o coasă prin iarba crudă

pentru a face drum unei mirese;

în fiecare clipă rup cu dinţii din viaţă

și-atunci inima își mai pune un petec

din care picură lumina...

Miros răscolitor de zei încinși

Îmi ești ca iarba sub picioare,

în ochii, icoană dintr-un cer senin.

Te-am decupat din coasta primăverii

și buzele te sorb ca pe un vin...

Nimic nu îmi tresaltă-n sânge

decât clipirea ta de lună plină

ce mă înalţă ca o trestie,

părând o venă spartă de lumină.

Mă reazem de-nserare

ca de un jilţ cu braţele de stele...

te văd cum curgi prin toţi pereții

și-nchid ochii:

in cămașa mea de noapte,

joc halucinant de iele...

Că vei veni,

o simte trupul

învăluit într-un poem

cu miros răscolitor de zei încinși

și nu voi înceta nicicând,

de-acolo să te chem...

Trenul fără destinație

Te simt umblând prin mine

cu pas plăpând ca de copil

si mă uimește iarba-n care

timpul este cel umil...

De-acolo, tu urzești un vis

mai însetat decât deșertul,

iar când îl așterni în palma mea,

îi leg pe gleznă, strâns, șiretul.

Mă ceri mireasă când și când,

cu buze presărate-n sânge

de iasomie ruptă în furtuni,

a cărui jar, încă se răsfrânge...

Iar crucea care o am în suflet,

pe zi ce trece, e tot mai grea

și tu o sprijini pe genunchi,

luându-i plânsul asupra ta.

Te pun inel pe-a mea făptură

să luminezi ca soarele în lan de grâu

și când al ploii bici mă va atinge,

curcubeu să mi te faci la brâu...

Ca să ne urmăm destinu'-n tihnă,

va trebui să-i dăm iubirii un tribut:

vom urca în trenul fără destinatie

chiar de viața ne va pune scut...

Visul din icoană

Am să strâng în brațe iarba

ca și cum te-aș strânge pe tine,

lumina din ea va tresări ca un copil în somn

și eu voi merge mai departe pe drumul meu,

având grijă să-mi crească frumos aripile,

ca să te pot iubi din plin cu ele...

Miros de iasomie și cioburi de cer,

ca un semn, într-o carte abia născută...

Numai tu vei afla când visul din icoană

își va face semnul crucii,

iubindu-ne într-o profundă tăcere...

Îți dau timpul meu

Îți dau timpul meu

să pot locui în inima ta

fericită

ca pasărea ce simte cerul în spinare

te voi atinge printr-un înger

făcută pe mâna lui mănușă de dantelă

și tu te vei minuna

când îți va răsări de sub piele

curcubeul din sângele meu

mirosind frumos a iarbă cosită...

Îți dau aerul meu

răspândit în poeme -

zidește-mă biserică

în lutul de sub picioarele tale.

Voi fi ploaia ta

cu mâinile întinse

spre iarba

atinsă de tălpile tale

în dimineaţa când

prin inimă

mi-a trecut Dumnezeu

cu chipul tău

frumos conturat

în lacrima cea mai curată

voi fi ploaia ta

dintr-un cer nemaivăzut

te voi privi

cu sufletul făcut ghem

prelungindu-mi viaţa

numai prin tine.

Dezbracă-mă de moarte

Îmbracă-mă cu tine,

îmbracă-mă frumos

în pielea ce-ţi miroase

a îngerii tăvăliţi în rouă

și clipele de jar

ce trec prin timpul amorțit

să-mi lase-n ochi o urmă,

aceea care învie

prin tâmpla cerului din sânge,

o înfiorare,

o vindecare de cuţit...

Îmbracă-mă în viaţă,

în zale de lumină

ce râd pe miriștea din suflet

când Dumnezeu sădește

sămânţa de poem.

Dezbracă-mă de moarte:

mai bine fluture presat

în cartea ce scâncește!

Fericirea îmi miroase a ploaie

Fericirea se plimbă prin mine

legată la ochi,

e ca o pasăre împușcată

ce nu vrea să renunțe la aripi,

strigându-mi numele,

în timp ce îl rog pe Dumnezeu

să-mi facă fluturi din trupul căzut ,

iar sufletul să mi se plimbe desculț

prin cea mai frumoasă miriște.

Fericirea îmi miroase a ploaie,

o văd ca pe o femeie

ce stă în genunchi

și se roagă...

Sub copite de miei încolţește primăvara

Îmi deschei veșmintele iernii

ca și când ai mângâia o vrabie,

apoi îmi spui cu atâta calm

că sub copite de miei încolţește primăvara

urcând înspre colţul buzelor mele

în brațele firave ale ploii,

sughiţând îndelung iarba.

Nicicând mâinile tale

n-au mirosit atât de frumos...

un amestec de liliac cu sânge de zei,

asta am simţit

în jocul nostru carnal.

Iar hainele aruncate pe podea

păreau cel mai frumos curcubeu

răsărit vreodată,

cu urme discrete de ruj...

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Magdalena-Dorina Suciu

Citește aici un gupaj de poezii de dragoste: Fluturii sint liberi...

Copyright © 2018 Magdalena Dorina Suciu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.