ERICA BLOJ - ROȘU SHIRAZ

Erika Bloj – roșu shiraz (editura Rafet, 2018): Dintr-un univers romantic, vag-livresc erotic și multicolor, descinde o  poetă ce dialoghează suav și anxios cu un sine auctorial complex. Pe de o parte, eul său feminin produce germenii din care se va perpetua puritatea absolută a unui estetism de camuflaj: „oprește-mă din scris/ cea mai neagră poezie/ pe doliul cerului/ ne va întuneca pe amândoi/ mai bine sărută-mă//”. Pe de altă parte, eul său masculin generează capsula amniotică a muzei (veritabil muz, în context), un veritabil scut ce va apăra prolificitatea poetei de invazia platitudinii. Această minune in statu nascendi  se maturizează artistic prin stoica acceptare a purgatoriului generat de o solitudine meditativă, îngurgitată de vesela gălăgie a ființelor aflate dincolo de vitrină și care refuză să-și asume un destin. Din când în când, imaginarul cast e traversat de o Sophia Loren într-un acvariu, râvnită de spectatorii pregătiți numai pentru sporturi extreme. Alteori, autoarea resimte poezia ca pe o stare de lacrimă de înger, ce se topește în palmă ca un fulg de nea la venirea primăverii. Imposibil de fixat, starea de poezie durează doar cât materialitatea din firimiturile de pâine repede ciugulite de păsări; martoră la acest joc, poeta pendulează între extaz și luciditate. (extras din recenzia semnată de scriitoarea Angela Furtună)

Tot mor câte un pic

tot ce scriu azi e praf de molii uscate

lipite pe retina luminii mele

un fel de perdea de catifea îmbâcsită

ce atârnă de trena de stele

și luna

altă gogoașă

am obosit... în dospirea

aluatului rânced al lumii

să dorm aș vrea, să cânt în somn

și să renasc mâine

din iluziile mele

... mucegai alb de gânduri stinghere

Plânsul stelelor

lasă-mă să te mângâi

cum pulpa neagră a lunii mângâie

firele albe de crepuscul

să te ating

chiar dacă mâinile mele sunt moarte

și nu simt

să te ating cu mintea

amețită de absint

lasă-mă să te cânt

în poezia mea

cum toți poeții se ung pe ochii umflați

cu miere de cuvinte

să se vindece de nerostiri

lasă-mă să te iubesc

să fiu umbra fierului

pe care toate stelele se leagănă

ca pe o sârmă ghimpată

îmbrăcând noaptea în haina dorului meu

lasă-mă să mă sting

iubindu-te... lasă-mă să plâng

Roșu de foc

cerul e roșu
ca buricele degetelor atunci când te ating
pielea ta e spaimă în purpură de bujori
cerul e roșu ca o linie de foc
prin care umblă desculți îngerii
și nu se înroșesc deloc
sunetele se ascund undeva pe linia orizontului
acolo unde geme soarele în apus
pe buza mării
în stânga altarului albastru
și un pic mai sus
poezia mea dansează cu tăcerile tale
lumea e un vuiet obosit
ca o talangă din care se scutură timpul
în clipe de seară pe o potecă de munte
cerul... e un roșu infinit
un foc din care îmi răsare imaginea ta
pe un câmp de maci ascunși într-o vară
un clocot de sânge fierbinte
ca o ploaie de stele
se scurge prin mine cuminte
tu citești
lumea mea e un punct
de pe trupul tău
unde te sărută orizontul pe piele
roșu de foc din lacrimi de Dumnezeu
curge iubire în cireșe de stele...

Minutul din noi

m-am întâlnit pe holul spitalului cu minutul alb
fuma trist și abătut pe o bancă
l-am întrebat de ce e supărat
mi-a spus că l-a durut
era minutul din aparatul de resuscitat
(acel minut ce nu a putut fi salvat)
apoi, stând de vorbă
a apărut minutul doi, pe bancă, lângă noi
minutul doi era bicolor
jumătate roz, jumătate albastru
râdea, molfăind dintr-un tort de botez
- Azi, s-au născut doi! O zână zurlie și-un mic titirez
mi-a spus că a fost minutul determinant
al primului suflu,
ce i-a adus pe cei doi din neant...
minutele cele două
și-au luat câte un meniu de la restaurant
eu, am plecat
în seara aceasta voi bea un vin
roșu
gândindu-mă că totul e numai un minut
când plouă, e primul minut până te uzi și nu-ți mai pasă
când te trezești, e minutul când lumea e somnoroasă
apoi, mi-am amintit de minutul din noi
când pielea ta strălucea peste dornica piele a mea
și primul sărut
o, da! a durat un pic peste un minut
și ochii tăi verzi, privirea senină
minute întregi de lumină divină
și cât te-am iubit!
și câte minute s-au scurs pe ferestre cu ploi
până când
timpul s-a oprit... pe buzele tale moi
într-un mic infinit.

Spovedanie

eu nu sunt nimic

doar un pattern de celule adunate laolaltă

un pas pe nisip

un număr de înregistrare în foaia de nașteri

un zâmbet fără chip

albul zăpezii mă ninge

cenușa ultimelor scrisori mă arde

și mereu îmi aștept rândul

la viață

la soare

la piață

la vorba ta pentru mine

la moartea ce vine

eu nu sunt nimic

cuvintele nu-mi aparțin

sunt urma de ruj

de pe paharul de vin...

Mai multe versuri și profilul autorului aici: Erika Bloj

Mai multe poezii semnate Erika Bloj aici: Underground symphonies, Nobody's Blues

Copyright © 2018 Erika Bloj 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.