ERIKA BLOJ - UNDERGROUND SYMPHONIES
Erika Bloj – Underground symphonies: “Cred
că poezia e ca un puf din acela pe care vrei să îl prinzi că poartă noroc.
Cuvintele zboară liniștite prin aer și uneori te ating cu aripile lor. Atunci,
tu trebuie să le prinzi și să le pui pe hârtie. E multă poezie în viață, dar
puțini care o văd. Eu scriu pentru că nu pot altfel, scrisul e aerul meu
necesar”
underground symphony
locuiesc în carcasa asta de carne
ca într-o după-masă
miezul zilei s-a dus, s-a scurs
cerul se îndoaie peste toate păpușile
lumii
și mă cuprinde într-un vid
ca într-un cristalin de orb
orașul murdar e înafara noastră
mustește într-o rană de singurătate
femei mușcate de bărbați. bărbați
rătăcind după zei
șobolani disperați cu foamea în ochi
și lacrimi... ioc
cerșetorul din colț cântă Beethoven și
le-a luat pe toate
tunelul în care locuiesc are o singură
ieșire la cer
porumbeii
sunt femeia din orașul murdar
torturați-mă
alungați-mă
totul este nimic
desenez o lună de hârtie
și îmi imaginez că în spatele ei
Beethoven cântă pentru un Dumnezeu
disponibil
doar în spatele nevăzut al lunii
mai am ochi să visez
o ieșire la cer
(din carcasa asta de carne ca dintr-o
după-masă)
să-mi mai fii
să-mi mai fii
să mai pot să te sper...
(un înger găsește o lună mototolită de
hârtie și o pune la piept fără să știe... of, fără să știe...)
THE END
nobody’s
blues
femeia se otrăvea în fiecare seară
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău
femeia
se treazea dimineață
și eram
eu...
se treazea dimineață
și eram
eu...
carusel
numai uneori viața se învârte rapid
în rest e liniște
totul e static
cum respir aerul curge leneș în plămâni
numai uneori mă îmbăt
în rest sunt prea lucidă
văd mâine-le cum se târăște ca o tarantulă
în patul meu
apoi se întâmplă ceva și intru ca într-o
centrifugă
totul se învârte
sunt amețită ca după cel mai tare alcool
prin vene îmi bâzâie albine și știu că
va curge miere
peste trupul alb al zilei
nopțile se desfac ca un evantai de
simțuri
și degete, multe degete mă umblă pe trup
efectul de carusel
cum tu ești un punct fix iar eu mă
rotesc
în jurul axei tale
mă îmbăt cu emoția aceasta
de aer
de plin
de viu
de bine
... suntem doi într-un joc pentru unul
lipește-mi trupul de al tău
măcar cât ține efectul acestui vertij
de foame de tine...
antract
rup din mine poezia ca pe un os
fracturat
cuvintele se împiedică de scara
sufletului
și se dau de-a dura urlându-mă
azi mă recită doar frigul
clănțănind consoane pe caloriferul rece
de geam se lovesc aripi de ceață
poeții sunt cei mai mari ursitori
ei știu
lumea e doar un ghețar de cuvinte
pe care ne cocoțăm trupurile fierbinți
strâmbe iluzii se rup în fâșii de carne
rece
cântă-mă pasăre
zborul tău de piatră e cea mai
melodioasă ceață
până și sângele dansează transfuzia asta
iubiri mijesc în lumina dimineții
apoi se joacă de-a baba oarba
lovindu-se de stele
cine a spus că dumnezeu e orb
și moartea e închisă în morminte?
cine mă leagă de viață?
eu sunt doar ultimul ochi ce plânge din
tine
cuvinte...
fetița
cu chibrituri privea
acest albastru nimic peste ochii de
pește mort
peste marea de rumeguș din inutilul
vieții
peste măștile ce zâmbesc ca o semilună
peste măinile tale care undeva caută
mâinile mele
la roșul semaforului unde e interzis să
mai speri în
mersul înainte
peste acest poem ca un murmur sticlos
citit și neînțeles de vânzătorii de
poeme
peste neputință
pășesc
dezbrăcată din culoarea ochilor tăi
viața urmelor tale
ultimul chibrit aprinde întunericul
”Sărmana, a murit”
saudade
însăilez anii pe ața vieții
singurătatea e tot mai aproape
lacrimile tot mai limpezi
niște bănuți de argint cu care ne plătim
liniștea
care liniște?
minele meu rătăcit ca o creangă ruptă
furtuna aceasta tăcută
ploi calde pe caldarâmul prăfuit
pietre călcând peste alte pietre
saudade
mă dezbrac și-mi port pielea fără rușine
ca pe o mătase de ceață prin care
cineva îmi șoptește poeme de cenușă
și amestecă nisipul în clepsidră
cu degetul
uite, am găsit un ochi care mai visează
timpul adunat într-o parte
dă-mi mâna
dă-mi mâna
să mai fac un pas
spre singurătate...
ora
lucidă
da, aceasta-i ora periculoasă, lucidă
când degetele nopții scormonesc
după o broșă cu miros de necuviință sau
după siluete din tăceri refolosite
parcă ne-am îmbrăcat unul pe altul
în halatul de teamă nocturnă
în care uităm să ne visăm
căderea în gol are o muzică aparte
cum se sparg stelele de lună ca de un
imens
bloc de granit
e doar zâmbetul malefic al uitării
și poemele amare din corbii lui Poe
când a privit femeia Adam a poftit mărul
împins de o foame alunecoasă printre
sânii ei obraznici
în grădina raiului unde nu era niciodată
noapte
și nici nu ploua pe trena singurătății
ora asta lucidă
e pentru noi muritorii de rând
ca mine și ca tine
închid ochii și simt degetele cum îmi
crestează pe piele
ultima literă care închide poemul
tremurată ca o dimineață din care
lipsesc de pe epitaful aromei de cafea
las mărul acesta aici pentru când îți va
fi foame
să muști din mine
ora asta lucidă
ambitus
o liniște de geană
ce îți cade în palmă
tăcerea
ca o pătură de îngeri ce dorm
mă închide în somnul tău
cel fără de lacrimi
ce îți cade în palmă
tăcerea
ca o pătură de îngeri ce dorm
mă închide în somnul tău
cel fără de lacrimi
nu mă mai urla pe cerul alb
mi-e dor
și niciun vers nu mai are sonor
mi-e dor
și niciun vers nu mai are sonor
auzi?
cum se trezesc îngeri și ning?
te ning în mine
cum se trezesc îngeri și ning?
te ning în mine
partir
plecarea e o femeie
ce-și îmbracă grăbita vina peste trup
ce-și îmbracă grăbita vina peste trup
și totuși rămân să te privesc
cum îți dormi rănile în așternuturi de mătase
când dimineața e o stradă cu un singur ambalaj murdar
sufletul
hoinar sub cerul de frig
mă spală pe ochi cu lumină și plânge
oglinda nu mai încape în chipul meu
devin transparentă ca o zi oarecare
degeaba am buzele roșii de sânge
orașul nu mă vede
sunt ultimul măr împietrit pe ram
ce frig mi-e decembrie
îngheață iubirea în calendar
e timpul să dispar
mă ninge
mă dori
ca ultimul fulg
pe ochiul de geam
cad
o mie și una
Scheherezade ninsori
cum îți dormi rănile în așternuturi de mătase
când dimineața e o stradă cu un singur ambalaj murdar
sufletul
hoinar sub cerul de frig
mă spală pe ochi cu lumină și plânge
oglinda nu mai încape în chipul meu
devin transparentă ca o zi oarecare
degeaba am buzele roșii de sânge
orașul nu mă vede
sunt ultimul măr împietrit pe ram
ce frig mi-e decembrie
îngheață iubirea în calendar
e timpul să dispar
mă ninge
mă dori
ca ultimul fulg
pe ochiul de geam
cad
o mie și una
Scheherezade ninsori
Poezii din volumele: Roșu Shiraz și Nobody's Blues
Copyright © 2018 Erika Bloj
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment