ERIKA BLOJ - NOBODY'S BLUES
Erika Bloj – Nobody’s Blues (editura Grinta,
2019): Lola, personajul pe care-l joacă, de
această dată, Erika Bloj pare a aparţine aceleiaşi familii (re)cunoscute din
cartea anterioară, Roşu shiraz, locuind o depresie abisală (sic!) a cărei tensiune se
acordă de minune cu mărturisirea făcută cândva: „Îmi plac ploaia, vinul roşu şi
tot misterul din expresia what if... În mine e multă gălăgie.” De aceea, aici,
suntem avertizaţi de la început că „hrănesc o pasăre plictisită de zbor” „în
jalea limpede şi rece a unui izvor” şi „neclintirea stranie a unei picturi”.
(...) Dincolo de orice, poezia Erikăi Bloj este poezie de dragoste pentru că
poezia ei este dragoste: un Weltanschauung reconfortant, de altfel, chiar dacă
nu neapărat comod, ba din contră. Universul întreg este dragoste pătimaşă şi
suferinţă pe măsură, chemare neostoită la mai multă intensitate, la forţare a
limitelor; ea crede că „poezia se scrie din laptele păpădiei”, „poezia e un foc
în care ne aruncăm” şi mărturiseşte: „rup din mine poezia ca pe un os
fracturat”. Poate că nu e deloc de mirare că aici, la Milton
Keynes, poeta a găsit nu acea Acasă căutată veşnic de fiecare dintre noi, ci o
Cetate care să găzduiască o vreme nimfele refugiate din vâltoarea lumii,
lăsându-se prinse în mrejele Creaţiei şi ale dăruirii spirituale, în beneficul
unei certitudini a eternităţii poeziei. (extrase din postfața volumului - Nimfele din Milton
Keynes – semnată de poetul Florin Dochia)
kiss
the rain and drink the poison
am despletit cuvântul fericire
și am rămas cu panglicile albe și negre
în mână
apoi au mai venit și șerpii aruncați din
lună
clapele de pian cântau singure
o canțonetă nebună
zâmbetul tău despletit din noapte își
cerea sărutul
doar că eu nu mai sărut demult
buzele mele sunt doar pentru a gusta
ploaia
nici măcar nu mai vorbesc cu ele
tot ce am de spus se scrie pe trupul meu
cu lumânarea ce-mi picură
petale de margarete
dar tu ceri
cu mâna întinsă spre mine
o viață în plus în care să ne avem
ce caldă e moartea pe trupurile noastre
când se împletesc între noi
șerpi albi în cupe de venin
și-n câtă sete
ne bem
dual
mă arde scrumul de țigară
în destrămarea unei nopți
înaintele îmi fuge prezentul
pe scările insalubre
din blocul 34
cerul e o lume distinctă
îmbrăcată în cenușiu ca pentru o
înmormântare
dinspre oraș curg valuri de duhoare
ne vom îneca în scrumiere pline
cum ultima specie de soare ce a murit
într-o dimineață de luni
prea mahmur pentru a mai răsări
în destrămarea unei nopți
înaintele îmi fuge prezentul
pe scările insalubre
din blocul 34
cerul e o lume distinctă
îmbrăcată în cenușiu ca pentru o
înmormântare
dinspre oraș curg valuri de duhoare
ne vom îneca în scrumiere pline
cum ultima specie de soare ce a murit
într-o dimineață de luni
prea mahmur pentru a mai răsări
el doarme
și strânge două poeme în pumni
un braț se face scrum
iar celălalt aripă albă
ce bine că inima e la mijloc
ea mai poate dormi
până îmi iau visele peste ciorapi
și plec
și strânge două poeme în pumni
un braț se face scrum
iar celălalt aripă albă
ce bine că inima e la mijloc
ea mai poate dormi
până îmi iau visele peste ciorapi
și plec
am mâinile reci
de atâta singurătate
de atâta singurătate
malnutriție
ziua aceasta e ca un rest de ambalaj
uzat
aruncat pe strada pustie a orașului
așteptând un vânt puternic
sau măcar niște gunoieri sârguincioși
nu are loc în albumul cu amintiri
e unsuroasă
lipicioasă
murdară
ciorile ciupesc clipele bolnave din ea
și țopăie vesele
ca și cum
ziua aceasta e sortită foamei
icoanele plâng
iar în lacrimile lor
îmi văd trupul bucata de pâine
dar pentru o gură de vin
oare cine ar lăcrima pentru mine
lacrimile cărui ochi divin
m-ar sătura
oare cum va fi ziua de mâine
fără pâinea din gura ta
rabbit
hole 3
singurătatea
un alter ego cu care mă culc în același
pat
împart același zâmbet
iubesc aceeași carne ruptă
din respirația ta
și un neon neobișnuit de pervers
ce îmi intră pe fereastra goală
ca o lună ce a uitat să minuneze
și se prostituează la margine de oraș
noaptea îmi curge prin vene ca o
simfonie
unde se duc păsările ce ne ies din sânge
zborul lor unde se oprește
lumea e o stradă cu sens unic
pe care tu
pășești în inima vieții mele
apoi mă pierzi
un limacs rătăcit
pe un pas de trubadur
poezia se scrie din laptele păpădiei
cum din singurătăți de zahăr
se scrie iubirea
basmul copilăriei
cerul de acadea
soarele pasului tău
găsește-mă
un neon pâlpâie trist un vers de Esenin
pe strada pustie
limacși rătăciți și nimeni
nimeni
nu mă vrea atât vie
cum un basm din copilărie
cântă în vena mea
nobody’s
blues
femeia se otrăvea în fiecare seară
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău
femeia
se trezea dimineață
și eram
eu
se trezea dimineață
și eram
eu
Copyright © 2019 Erika Bloj
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment