ERIKA BLOJ - NOBODY'S BLUES

Erika Bloj – Nobody’s Blues (editura Grinta, 2019): Lola, personajul pe care-l joacă, de această dată, Erika Bloj pare a aparţine aceleiaşi familii (re)cunoscute din cartea anterioară, Roşu shiraz, locuind o depresie abisală (sic!) a cărei tensiune se acordă de minune cu mărturisirea făcută cândva: „Îmi plac ploaia, vinul roşu şi tot misterul din expresia what if... În mine e multă gălăgie.” De aceea, aici, suntem avertizaţi de la început că „hrănesc o pasăre plictisită de zbor” „în jalea limpede şi rece a unui izvor” şi „neclintirea stranie a unei picturi”. (...) Dincolo de orice, poezia Erikăi Bloj este poezie de dragoste pentru că poezia ei este dragoste: un Weltanschauung reconfortant, de altfel, chiar dacă nu neapărat comod, ba din contră. Universul întreg este dragoste pătimaşă şi suferinţă pe măsură, chemare neostoită la mai multă intensitate, la forţare a limitelor; ea crede că „poezia se scrie din laptele păpădiei”, „poezia e un foc în care ne aruncăm” şi mărturiseşte: „rup din mine poezia ca pe un os fracturat”. Poate că nu e  deloc de mirare că aici, la Milton Keynes, poeta a găsit nu acea Acasă căutată veşnic de fiecare dintre noi, ci o Cetate care să găzduiască o vreme nimfele refugiate din vâltoarea lumii, lăsându-se prinse în mrejele Creaţiei şi ale dăruirii spirituale, în beneficul unei certitudini a eternităţii poeziei. (extrase din postfața volumului - Nimfele din Milton Keynes – semnată de poetul Florin Dochia)

kiss the rain and drink the poison

am despletit cuvântul fericire

și am rămas cu panglicile albe și negre

în mână

apoi au mai venit și șerpii aruncați din lună

clapele de pian cântau singure

o canțonetă nebună

zâmbetul tău despletit din noapte își cerea sărutul

doar că eu nu mai sărut demult

buzele mele sunt doar pentru a gusta ploaia

nici măcar nu mai vorbesc cu ele

tot ce am de spus se scrie pe trupul meu

cu lumânarea ce-mi picură

petale de margarete

dar tu ceri

cu mâna întinsă spre mine

o viață în plus în care să ne avem

ce caldă e moartea pe trupurile noastre

când se împletesc între noi

șerpi albi în cupe de venin

și-n câtă sete

ne bem

dual

mă arde scrumul de țigară
în destrămarea unei nopți
înaintele îmi fuge prezentul
pe scările insalubre
din blocul 34
cerul e o lume distinctă
îmbrăcată în cenușiu ca pentru o
înmormântare
dinspre oraș curg valuri de duhoare
ne vom îneca în scrumiere pline
cum ultima specie de soare ce a murit
într-o dimineață de luni
prea mahmur pentru a mai răsări

el doarme
și strânge două poeme în pumni
un braț se face scrum
iar celălalt aripă albă
ce bine că inima e la mijloc
ea mai poate dormi
până îmi iau visele peste ciorapi
și plec

am mâinile reci
de atâta singurătate

malnutriție

ziua aceasta e ca un rest de ambalaj uzat

aruncat pe strada pustie a orașului

așteptând un vânt puternic

sau măcar niște gunoieri sârguincioși

nu are loc în albumul cu amintiri

e unsuroasă

lipicioasă

murdară

ciorile ciupesc clipele bolnave din ea

și țopăie vesele

ca și cum

ziua aceasta e sortită foamei

icoanele plâng

iar în lacrimile lor

îmi văd trupul bucata de pâine

dar pentru o gură de vin

oare cine ar lăcrima pentru mine

lacrimile cărui ochi divin

m-ar sătura

oare cum va fi ziua de mâine

fără pâinea din gura ta

rabbit hole 3

singurătatea

un alter ego cu care mă culc în același pat

împart același zâmbet

iubesc aceeași carne ruptă

din respirația ta

și un neon neobișnuit de pervers

ce îmi intră pe fereastra goală

ca o lună ce a uitat să minuneze

și se prostituează la margine de oraș

noaptea îmi curge prin vene ca o simfonie

unde se duc păsările ce ne ies din sânge

zborul lor unde se oprește

lumea e o stradă cu sens unic

pe care tu

pășești în inima vieții mele

apoi mă pierzi

un limacs rătăcit

pe un pas de trubadur

poezia se scrie din laptele păpădiei

cum din singurătăți de zahăr

se scrie iubirea

basmul copilăriei

cerul de acadea

soarele pasului tău

găsește-mă

un neon pâlpâie trist un vers de Esenin

pe strada pustie

limacși rătăciți și nimeni

nimeni

nu mă vrea atât vie

cum un basm din copilărie

cântă în vena mea

nobody’s blues

femeia se otrăvea în fiecare seară
în doze mici
încălța pantofii cu toc
negrul sufletului îl asorta cu paharul de vin
pielea și-o ungea cu umbra tot mai deasă
prin care aluneca scrisoarea unui fum de țigară
copiii plângeau liniștea sufocantă
din aerul static de vară
orașul viermuia pe la colțuri beția
într-un ritm gâtuit de blues
din șerpii singurătăților se desfăceau inimi de întuneric
pielea lor neagră rămânea în paturile
trupurilor încinse
femeia se otrăvea în fiecare seară
cu doze mici
sub geamul meu
florile se uscau în urina de pisici
orașul duhnea în uitare
cerul apăsa o ultimă noapte
să mai încapă în visul acesta
cum un inel de logodnă
luna
pe degetul tău

femeia
se trezea dimineață
și eram
eu

Mai multe versuri și profilul autoarei aici: Erika Bloj

Mai multe poezii semnate Erika Bloj aici: Underground symphonies și Roșu shiraz

Copyright © 2019 Erika Bloj 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.