MARIA MEROPE - POEMELE IUBIRII


POEMELE IUBIRII












Electrum magicum

Mii de mirese robit-au
Inflorescenţele de soc
Le tremură în vântul palid
Gingaşele podoabe –
Dulci presimţiri în subţirel mijloc.
Surori aromitoare
Înmănunchiate
Mii boabe de-alint
Vii adieri
În dalbă candoare
Trecută prin soare.
Surâsul tău fermecător
Le-a cules, împletit
În cunună de mai -
Legământ dăruit.
Dar, tineri amândoi
Neştiutori
Şi mult prea orgolioşi
Curând, aşa curând
Am fost prinşi
Urzelii ce ne-a despărţit.

Strălucit-am sub nimbul iubirii
Din mii boabe de-alint
Dar ca-n vechiul Corint
Cuprinsă-am fost de nenoroc
Ţi-am fost să-ţi fiu mireasă
Mireasă de soc.


Corabia de vânt

Ţi-am dat un vin
Tinere lup de mare
Ce dragoste-i va semăna acum?
Vântul ne-aduce sub pânze uşoare
Un cântec venind dinspre pământ:
„Michelle, ma belle
Sont les mots qui vont
Très bien ensemble,
Très bien ensemble,
I love you, I love you, I love you...”

Dansăm. Velierul pluteşte pe mare
Totul în jur e prins într-o vrajă
Strânge-mă tare în braţe, tare
Căci şi aerul dintre noi e vrăjit
Şi altfel, se-aprinde şi curentează.
Ochii ne spun aceleaşi cuvinte
Ne seamănă vorbele
Prin norii de seară
Până spre zi
Până  spre nisipurile fierbinţi
Furând trupuri de ploi
Încă mai avem sare pe noi
Şi gust de alge-n sărut
Dar te-ndepărtează încet
Poverile puse pe umerii tăi
Şi pleci să le rezolvi, tăcut.
Spui că te vei întoarce curând
Strânge-mă tare în braţe, tare
Presimt că vei reveni
Târziu, în ziua cu soare
Când, cerşetorii mării
Barca ne vor cere
Şi le vom da-o...
Corabia noastră de vânt.

Şi nu va mai fi
Între noi nu va mai fi 
Decât vechiul cânt.


Ceremonie pe ape

Ah, taci, iubirea să se-ntoarcă lin
Ca martie în cuiburile ninse
Singurătatea-n palme-mi sting
Şi palmele de dor aprinse
Vor pune malurilor căpătâi
Un caloian de lut şi rugăminţi.
Ploi multe cădea-vor
În ochii noştri cuminţi
Pâna când
De pe sub grele pleoape
Masca râului
Ne va întoarce
Şi supune
La poarta de ape.


Flăcările gemene

Se recunosc dintr-un foc.
Ce întâlnire cu scântei!
Un magnet uriaş îi atrage, îi cheamă
îi duce în acelaşi loc.
El ştie tot, văzând prin ochii ei
ea suie-n jurul lui - liană
de-naltă duioşie şi noroc.
Se strâng cu lungi mistice braţe
și curg, plutesc
se adâncesc, întăinuiesc
cuvintele devin tăcere
căci ei pe suflete-şi citesc.
Au mai dansat cândva împreună
într-un interstelar ieri
câmpiile de crini de pe lună
i-au învăţat să fie, simplu
fără frică, griji sau dureri.
Îndeplinesc o misiune astrală
au un destin de refăcut
trăind iubirea pur spirituală
şi nu cea omenească, de lut.
Cu dar de bucurie-n sufletele lor
greu încercate şi-adesea pierdute
se vor vindeca-n dulci game minor
prin sfânta pace-a minţilor tăcute.
Vor arde karmic amândoi, un timp
curaţi, înţelepţiţi, sortiţi
fără inele, jurăminte sau nimb
în ceruri ei fiind deja nuntiţi.

Iar când eonii lung sună-al lor corn
în inime sacre-ngemănaţi se întorn
nemuresc în două mici licăritoare sfere
şi pornesc pe-un vechi culoar egiptean
unde se cere: el spre Orion şi ea spre Aldebaran.


Proustiană

Totul a pornit
De la aroma de castană...
Iar mă străbate parfumul rotund 
În lucitoare limite maron
Desfăşurându-mi viaţa blând:
În dimineţile cu soare
Cocoşii sparg ora-n ecouri
Muşcate mari, roşii, senzuale
Intră-n ferestrele tablouri.
Seara, pisicile mănâncă fluturi
De floarea-i nevăzută, iarba
Cu palma gândului
Tu vrei s-o scuturi
Un spaţiu dens, frumos, închis
În cerc de iubire
Al timpului trecut parfum
A veşnicelor vremi din noi clipire.

Şi limitele când se pierd
Valurile pe rând desfăcând
Te schimbi chiar fără să ştii
Devii lumânare curând
Lumânări-flori, albe şi
Vii candelabre-n castani
O primăvară-ntreagă arzând –
Oglindă unui vis prin ani.


Volbură

Iubirea-i un fel de furtună
De auroră boreală, splendidă
Nebună; vine spre tine
Când nici nu te-aştepţi
Nu te-ntreabă, când vrea ea vine
Doar te loveşte, te orbeşte
Te răsuceşte-n bucurie
Când verde-violet, când argintie
Te-mbracă, te nelinişteşte, te vrăjeşte.
Te-a-nvăluit frumos
Şi, nu i te poţi împotrivi
În vortexu-i deja eşti prins
Captiv, îndrăgostit, aprins.

Apoi el îi spune iubitei:
„Vezi floarea-aceea mică
Rochiţa-rândunicii?
Tu semeni cu ea.”
Şi fata întreabă: Cum aşa?
- Priveşte-o mai de-aproape
Cupa ei delicată, imaculată
Pare s-adune gingăşia toată
Petalele ei, parcă ţi-ar spune
De cinci fee venite din soare
Aduse de gnomi prin răcoare
De rouă. Şi-adumbrite-n mirare.
Uite, e ca o pâlnie de gramofon
Prin care ies tonuri şi şoapte
În parfumu-i suav, prin arii
De Bach să te poarte.

Doamne, câtă frumuseţe stă ascunsă
Pe-ntregul pământ!
E de-ajuns să te-apleci, să observi
Să-nţelegi, să iubeşti
Ce sfânt eşti când te-ndrăgosteşti!
E aşa de înalt, de cult şi rafinat
Îşi spune fata.
Îl admir mult şi-l preţuiesc; dar...
Şi se roagă tăcut, cu ardoare:
„Cerule, coboară şi peste mine
Aurorele cele nebune, boreale
Tare mult aş vrea să-l iubesc!
Iar de nu s-o putea nicidecum
Te rog, Doamne,
Fă doar simplă amintire să-i rămân
O mică volbură prin gânduri
Să-i înfloresc şi-apoi să-apun!”.


Destin

Parfum de toamnă-n crizanteme...
Şi-atâta linişte
De simt cum soarta-n palme
Mi se-aşterne.
Mă-nvăluie-ncet
Frunze roşii, rotunde
Ştiu că eşti pretutindeni
Unde-s praguri înalte
Dar oare unde?
Şi parcă-aştept
Nehotărâtă -
Linia nouă din palmă
Să mă cheme
În juru-ţi să mă risipesc
Şi să stărui
Ca fumul de toamnă.

Ori cel de crizanteme?


Poarta de piatră

                      Lui Brâncuşi

La vechea ramă de toamnă,
Numire de dragoste
Vinul pământului
Te va-ntoarce-n chipul nostru blând
Şi numele prelins va fi şi gol
Lângă poarta de piatră
Arzând.
O, ne părăseşte firul de lume
Înşerpuit adânc în jurul nostru
Şi cu uimire intra-vom
În pacea unei frunze rotunde
Înfrânţi prin tine,
Numire de dragoste.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Merope
Copyright © 2018 Maria Merope (Maria Drăgan)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Un produs Blogger.