ADRIAN ABRUDAN

O pasăre

cu aripi albastre

mi se zbate în piept

aripa stângă

este a mea

aripa dreaptă

îți aparține

zăpezile nu ne iartă zborul

ne așează pe aripi

vălătuci de ceață

sentimente

suspine

în plete

avem

povești romanțate

flori de gheață

ciudate

o pasăre

cu aripi albastre

mi se zbate

în piept

aripa stângă

îmi aparține

tu ești zvâcnirea

aripii drepte

Erai

leneșă

ca o leoaică după o

vânătoare reușită

te ascultam

lipit de fereastră

închis în cochilia mea

de melc istovit

vreau să amestec respirația mea

cu aerul tău

vreau un loc

în trupul tău neodihnit

vreau să plutesc

ore în șir

zile

ani

e tot ce-mi doresc

vreau să-mi citești poezia

aceea tulbure

vreau să cresc

vreau ceai

vreau soare și ploi calde

de vară

vreau umărul tău

să plâng

să surâd

să privesc cum ninge

afară

vreau o lume în care

tu

să-mi fii

la căpătâi

vreau să-mi desenezi copacul

acela

vreau

vreau castele de nisip

vreau să urc

o mie de trepte

vreau să țip

vreau să rămâi...

Poate

Poate

nu există tăcere între noi

poate e doar umbra necuvintelor

rămase pe paliere

de ceață

poate

pe buzele tale a nins

pe umerii mei este gheață

și

ne stingem oful

răpindu-ne unul altuia

secundele fictive

numărându-ne pașii tăcuți

spre infinit

poate

în gândul meu a rămas

tatuat

surâsul tău alb

atât de alb

de grăbit

ce, uite

îl simt în sânge

ca pe o rugăciune

ce curge

curge

șuvoi...

poate

nu există tăcere între noi...

Povestește-mi ploaia

Povestește-mi ploaia, rupe tăcerea
ce despică orașul în două.
Tu știi să înalți zmeie purpurii
deasupra sufletului,
eu știu că tu poți sfida lumea cu brațele amândouă,
îmbrăcată-n cămașa aceea albastră...
Povestește-mi ploaia, ploaia căzută, verde,
de dimineață...
Ne apasă,
ne lasă,
ne apasă,
gândul că-ntr-o zi, vom naviga, singuri,
pe mări străine.
Fiecare va duce cu sine
câte ceva din celălalt.
Eu, glezna ta sărată, ultimul tău suspin,
tu
umbra palmei mele,
fumul gros de țigară
și paharul cu vin!...

Povestește-mi ploaia, ploaia aceasta verde,
căzută, așa, din senin...

Adrian Abrudan (n. 14 August 1972, Orăștie, locuiește în Alba Iulia): Poezia este a doua mea dragoste, după pictură. Poezia este insula mea secretă în care mă retrag pentru a mă regăsi, pentru a-mi limpezi sufletul. Poezia a fost este și va rămâne, rezerva mea de aer. Am publicat poezii în revista eCreator, iar anul acesta sper să pot debuta și în volum.

Citește mai multe poezii aici: Adrian Abrudan - Nopțile acestea și Adrian Abrudan- Poeme

Copyright © 2018 Adrian Abrudan

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.