DOINA GURIȚĂ - DOINĂ DE UMBRĂ ȘI VIS
Poezii din volumul Doină de umbră și vis (Editura Ex Ponto, 2025) semnat de poeta Doina Guriță:
Poezii din adâncul luminii
Poemele mele sunt cioburi de stele,
adunate din noaptea care mă strânge,
ca aripi de Icar ce n-au atins soarele,
ci doar umbra unui vis neîmplinit.
Fiecare vers e o fereastră deschisă,
un labirint ce zace în inima Minotaurului,
un drum pe care cuvintele învață
să umble pe frânghia între lumi nevăzute.
Scriu din adâncul Erebusului,
unde Helios își ascunde lumina,
unde tăcerea mă învață să aud
murmurul Sirenelor care mă cheamă.
În poezie, găsesc feronerie din cuvinte,
un „zeu al vremii” care rămâne ascuns
în cuvintele uitate de Hermes,
unde rădăcinile cresc în sus,
căutând sub pământ rădăcinile luminii.
Poemele mele nu sunt nici răspunsuri,
nici întrebări,
sunt doar doruri,
deschise spre zarea ce-mi rămâne
ca un far într-o mare de Cronos.
Tăcerea cântă, lin, în vânt,
Ca un suspin din vremi uitate,
Și-n codru, frunza fără gând
Își murmură singurătate.
Izvoarele-și îngână dorul,
Fără cuvânt, fără surâs,
Ca și cum însăși clipa lor
S-ar fi născut doar din abis.
Un munte tace și ascultă
Cum trec luceferi peste el,
Și-n bolta nopții nevăzută
Se-mbracă luna în mister.
Pe câmpul nins de vis și umbră,
O doină plânge fără glas,
Se leagănă prin zarea sumbră
Și-n timp se pierde fără pas.
Dar cine-i știe amintirea,
Cine-i ascultă dorul blând?
E doar tăcerea... doar privirea
Ce plânge-n doina fără gând.
Dumnezeu îmi zâmbește
Dumnezeu îmi zâmbește
dintr-o clipă sfărâmată,
o rază rătăcită în abisul amurgului,
unde timpul se-nclină, obosit,
ca un arbore îmbrățișat de vânt,
iar sufletele cântă simfonii de tăceri.
Pe fruntea Lui, stelele curg
ca lacrimi desprinse din veșnicie,
iar ochii adânci ascund oceane de milenii,
unde valuri nesfârșite scriu poeme
pe care nimeni nu le va citi vreodată.
Cerurile tremură sub pleoapele Lui,
un freamăt al infinitului, o șoaptă fără sfârșit.
Pe buzele Sale, cuvintele tac,
iar taina rostirii
arde precum un surâs de lumină
ce-nflorește umbrele și le preface-n zori.
E chemarea lutului spre focul din înalturi,
unde fiecare dor se sparge în aripi,
bătând spre necunoscut.
Îmi vorbește în culori nemeșterite,
un curcubeu risipit în silabe divine,
pictând ceruri care ard
până devin rugăciuni nerostite.
Mâinile Lui sunt ramuri de migdal în floare,
atingând răni pe care tăcerea le-a ascuns.
Palma Sa poartă liniștea întregului univers,
o pecete de lumină
peste tumultul din mine.
Dumnezeu îmi zâmbește,
iar în zâmbetul Lui mă pierd și mă regăsesc,
un fir de nisip mângâiat de valurile eternității,
un suspin topit în lumină,
o notă abia auzită
în melodia nesfârșită a cerului.
Din ochii tăi, nemurirea
Sub tălpile vremii curg raze de aur,
Martie plouă cu șoapte de floare,
Se-ntoarce din ierni primăvara de faur,
Și-n brațele tale devin sărbătoare.
Tu, mamă, ești vântul ce știe să cânte,
Ești lutul ce arde-n tăceri împletite,
Ești zborul ce suie prin frunze mărunte,
Ești marea ce-n mine se frânge-n ispite.
Mă ții între palme ca ruga aprinsă,
Iar sufletu-ți moale mă-nvață să fiu,
Mi-ai scris numele-n cer, cu privirea ta ninsă,
Și-n piept îmi tresare al dragostei viu.
În ochii tăi, mamă, e toamna și vara,
E pruncia ce încă mai doarme în mine,
E clipa ce-ntoarce tăcerea și seara,
E mâna ce șterge și dor, și suspine.
E glasul tău blând, ca un cântec de stele,
Ce-n noapte m-alină cu doruri ascunse,
Din vis mă ridici și-mi presari peste piele
Lumina născută din lacrimi nepuse.
Ești leagănul lumii, ești trunchiul din care
Se-nalță-n lumină tot omul ce sînt,
De ziua ta, mamă, mă-nchin cu visare,
Sărut rădăcina iubirii din gând.
O, umbră...
Se-ascunde luna-n pajiști moi,
În susur cald de ierburi coapte,
Și-și cerne stelele-n noroi,
Ca visul prins în nopți de șoapte.
Se-nclină codrul spre izvor,
Cu frunza-n rugi adânci și line,
O doamnă-n alb, fără fior,
Își spală taina-n ape pline.
E vânt de aur, descântat,
E leagăn de lumini și zâne,
Și peste timp neîntrerupt,
Se-nalță doina-n zări bătrâne.
O, umbră, vis și necuprins,
Tu leagă-n taină începuturi,
Ca-ntr-un altar de gând aprins,
Sfințit de dor și fără scuturi.
La porțile tăcerii
La porțile tăcerii,
unde umbrele își descalță pașii
pe lespezile timpului adormit,
mă plec, cu sufletul gol,
să ascult freamătul unui gând nerostit.
Acolo, liniștea își țese vălul
din fire subțiri de noapte și vis,
iar oglinda frântă a amintirii
sângerează lumină —
o lumină dintr-o lume care nu ne-a uitat.
Pământul suspină în mine,
cu rădăcini ce-și caută alte rădăcini,
și fiecare bătaie a inimii
e o punte de taină
între două singurătăți.
În tăcerea aceasta adâncă,
cu miros de ploaie nenăscută,
stelele își șoptesc numele între ele,
dar nu cad —
rămân atârnate de cer,
ca un adevăr prea sacru pentru cuvânt.
La porțile tăcerii,
mă regăsesc în îmbrățișarea mea,
iar absența ta devine templu —
un loc unde învăț
să respir fără trupul tău alături.
Nu există chei. Nici praguri deschise.
Doar vastul nevăzut,
pe care iubirea îl scrie cu pași nevăzuți,
și eu, singur,
pășesc înspre nemurirea
care nu promite nimic – dar cheamă..
În umbra lui Lethe
Se așază tăceri ca frunzele toamnei,
grele, foșnind sub pașii nespusului.
Între noi, cuvintele cresc
ca vița pe ziduri uitate —
se agață de gol, se frâng, dar nu dispar.
Umbra lor rămâne pe piele,
ca o pată de cer înnoptat,
o hartă tăcută a drumurilor
pe care nu am îndrăznit să le călcăm.
Ce nu se spune se face râu —
Lethe, curgând încet prin oase,
cu valuri ce mușcă din malurile inimii,
spălând tot ce am fost
într-un fel de uitare care doare.
Încerc să prind lumina dintre litere,
să smulg o rază din pulberea amintirii,
dar ea se destramă în liniște,
alunecând într-un întuneric blând
ca o promisiune uitată de zei.
Poate că tăcerea e o rugăciune oarbă,
iar cuvintele care nu se rostesc
sunt doar umbrele unui adevăr
prea sfânt sau prea frânt
pentru a fi privit în față.
Și poate că iubirea,
atunci când tace,
nu se stinge,
doar se lasă dusă de Lethe,
până ce învățăm s-o recunoaștem
fără să o numim.
Tăcerea amurgului
Înserarea cade lină peste codrii adormiți,
Lacrimile curg alene pe obrazul celor sfinți,
Răscolind în al meu suflet doruri vechi și gânduri mute,
Peste care se așterne noaptea-n visuri neștiute.
Sub umbrele grele, tainic, marea-și cântă-al său tumult,
Valuri, stele, gânduri pline, toate-n sufletu-mi ascult,
Într-un colț de lume tristă, printre arborii pustii,
Se aud a mele lacrimi, ca un plâns de ciocârlii.
Luna, palidă regină, varsă raze de argint,
Peste lacrimi ce se-ntreabă, peste doruri ce mă mint,
Într-o seară de poveste, când tăcerea e deplină,
Se-nfiripă doru-n mine ca o veche, tristă vină.
Ceasuri grele se coboară peste fruntea mea plecată,
În adâncul înserării, viața pare- o răsfăţată,
Lacrimile-n șir de perle se preling ușor, ușor,
Pe-al meu suflet răvășit de al lumii-amar fior.
O, înserare blândă, dă-mi un strop de alinare,
Să-mi găsesc în lacrimi pace, într-o tainică chemare,
Lacrimile să-mi fie punți spre cerul infinit,
Unde visele-s curate și durerea s-a sfârșit.
Astfel, tristă-n înserare, stau cu ochii pironiți,
Căutând printre lacrimi zborul celor fericiți,
Și-n acest amurg de taină, printre stelele ce zac,
Simt iubirea Ta, o, Doamne, şi tac.
Ecoul luminilor pierdute
Poemele mele sunt tăcerea lui Odin,
adunate din frânturi de viziuni și rune,
cuvinte care ard ca Fulgerul ce străpunge
întunecarea unui Yggdrasil uitat.
Fiecare vers e o punte peste mări adânci,
un cânt pe care Valkiriele îl poartă
dintr-o lume unde moartea e doar o cale,
și zborul un destin fără întoarcere.
Scriu din inima Furtunii,
unde Thor își ridică ciocanul,
într-o bătălie veche ca timpul,
unde ecourile nu mai răsună în gol.
În poezie, găsesc rădăcini ce se pierd în neant,
într-un colț al Helheim-ului, unde umbrele
nu sunt nici vii, nici moarte,
doar un rost al visului fără sfârșit.
Poemele mele nu sunt răzbunări,
nici înălțări,
sunt doar semne de drumeție
pe cărările ce duc către Sfârșitul Lumii,
acolo unde toate stelele se sting
pentru a renaște în Focul Sufletului.
Rădăcini și zbor
În pântecul tăcerii, pământul îmi plânge,
Rădăcinile-mi cresc, dar cerul mă strânge.
Îmi port pașii în beznă, pe urme de foc,
Cu inima spartă, dar suflet deloc.
În palme am munți, în priviri am ocean,
În piept un vulcan, în glas un titan.
Umbra mea șoptește povești despre ieri,
Dar azi sunt un cântec, un strigăt spre cer.
Metafore-mi curg prin vene, străvechi,
Ca râuri de dor și ninsori pe poteci.
Sunt steaua ce arde când noaptea o-ngână,
Și ramul ce-i frânt, in muguri seva-și adună
Tăcerea e glasul ce-mi cântă-n abis,
Un dans între vis și ce-am fost și ce-am scris.
În mine, furtuni, în afară senin,
În lutul ce sunt, cresc aripi de crin.
Sunt toate acestea și sunt doar un om,
Dar timpul m-ascultă când scriu pe al său dom.
Îmi caut lumina, din umbră-n fior,
Și-n rădăcini crescute, găsesc al meu zbor.
Surâsul primăverii
A plâns zăpada în tăceri de soare,
Iar vântul și-a desprins din aripi fumul,
Pe cerul nou, ca un altar de floare,
Se-ntinde-n zori lumina ca parfumul.
Se-nalță viața din adânc de humă,
Din sâmburii ascunși sub greul iernii,
Și cerul, răsucindu-se în spumă,
Își cerne blând surâsul primăverii.
În ramuri cântă muguri cu suspine,
Se leagănă pământul sub lumini,
Iar ziua-și țese în tulpini divine
Veșmânt de iarbă și cu flori de crini.
Și totul naște, crește, înfioară,
Ca un poem nescris, dar înțeles -
În fiecare frunză-i o comoară,
În fiecare zbor, un univers.
Rămâi tu, iubire!
Rămâi tu, iubire, în noaptea târzie,
Ca raza de lună ce-n suflet îmi scrie,
Cuvinte de dor, într-o tainică șoaptă,
Când cerul veghează, și stele așteaptă.
Rămâi tu, iubire, ca frunza pe ram,
Ca valul pe mare, ca visul în geam,
În brațele mele să-ți afli odihna,
Și-n inima mea să-ți fie tihna.
Rămâi tu, iubire, ca ploaia pe drum,
Ce spală pământul de vise și fum,
În fiece clipă, în fiece gând,
Să fim doi străini, și totuși un rând.
Rămâi tu, iubire, ca-n prima chemare,
Când timpul se-oprea în a noastră-ntrupare,
Să fii veșnicie, să fii dor nestins,
În noaptea adâncă, în somnul desprins.
Rămâi tu, iubire, când zorii se-aprind,
Când florile câmpului, plângând, se întind,
Să fim amintire, să fim un sărut,
Ce-n veșnicii de stele va fi cunoscut.
Albul poemelor
Pe hârtia mea albă, un univers se frânge,
Cuvintele-s valuri, iar inima plânge.
Dintr-o tăcere amară, răsar rădăcini,
Se-nalță spre cer, din adâncuri senini.
E albul o pânză ce știe să strige,
Un hău de lumină ce timpul îl frige.
Îl pictez cu dorințe, cu umbre și gânduri,
Și fiecare cuvânt sparge tăceri, rânduri.
E albul o rană ce încă respiră,
Un leagăn de vise și-o noapte o liră.
Îi dau foc cu metafore, cenușa devine
Un zbor fără margini, din mine, spre mine.
E albul un câmp, o sete de ploi,
Îl îmbrac în tăceri și-l pășim doar noi doi.
Eu și visul, eu și rana ce doare,
Eu și tot ce-n cuvinte renaște și moare.
Bietul poet
Bietul poet,
cu ochii plini de cer și de pământ,
poartă-n suflet binecuvântarea tăcută,
ce cade ca roua peste ogoarele credinței,
din inima lui Dumnezeu.
Fiecare cuvânt îi e un dar divin,
fiecare vers, o rugăciune ce se înalță spre cer,
în el arde lumina Sfântului Duh,
un foc ce nu arde, dar dă viață tuturor.
Bietul poet,
el știe bucuria din lacrimile Mântuitorului,
speranța din crucea purtată pe Golgota,
și-apoi toarnă în stihuri ca-n vase de lut,
făcând din suferință o cale spre Împărăția Cerurilor.
Binecuvântat de Dumnezeu,
poartă o cruce nevăzută pe umeri,
dar, în taina nopții, șoptește universului
cuvinte ce n-au nevoie de răspuns,
decât de credință.
El e o sămânță plantată în inima lumii,
și chiar dacă nimeni nu vede florile,
ele înfloresc în taină,
sub soarele milostiv al iubirii divine.
Profilul autoarei aici:
Citește mai multe poezii aici:
• Cresc în vise
• În ochii de poet
• Pe căi de mătase
Copyright © 2025 Doina Guriță
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment