DOINA GURIȚĂ - ÎN OCHII DE POET

În ochii de poet

În ochii de poet se-adună cerul,  
Un val de gânduri trece peste prag,  
Și visele se-nalță ca un steag,  
Purtând pe brațe cântecul eternul.

Cu pana-n mână scrie nemurirea,  
Făcând din vorbe drumuri către stele,  
Și-n inimă ascunde umbre grele,  
Ce se transformă-n zbor, ca amintirea.

Cuvintele-i sunt flăcări de mătase,  
Dansând pe cerul gol al dimineții,  
Și caută în taina frumuseții
Un colț de rai ce-n suflet se descoase.

În ochii de poet e-o lume plină,  
Din care curg izvorul și lumina.

Îngerul nopții

Un înger a venit astă noapte pe la mine.
În așternut sudori și-nchipuiri de sânge.
S-a așezat și m-a întrebat dacă mi-e bine
Apoi pe aripi argintii a început a plânge…

De ce tu, îngere, vei suferi cu mine?
L-au întrebat niște suspine
Picături din ochii mei cădeau zdrobite
Un albatros păreau când roua îi așeza
tăciune
Iar vârfurile aripilor deveneau cernite.

Deschise ochii prin care se vedea tot cerul
străveziu
Polară era steaua ce-i străjuia sub pleoape
Iar dincolo de taină era un verde măsliniu
Și mi-a șoptit fără cuvinte: hai, vino mai
aproape!

M-am apropiat. A dispărut în foșnet și zbor
Lăsând în urmă amintiri de dincolo de
vreme
Dar mi-a lăsat pe masă pentru dureri odor
O carte-n care lacrimile deveneau… poeme.


Semănătorului de stele   

Pe margini de nuferi,
Din lacuri albastre,
Se plimbă luceferi.

În codrul de-aramă,
Spre noaptea-lumină,
Suspină o mamă.

Își leagănă visul
Pe brațe de doruri
Rugând necuprinsul:

„Cum oare cuprinde
Văzduhul, când trece,
O stea ce se-ascunde?”

„Privește în sus
Acel care crede:
E-o stea ce-a apus?

Va trece prin ceruri,
O mie de ani,
De lumină și vremuri”.

......................

Mama se-nchină
Și-ascunde în suflet
Un bob de lumină.


Izvorul din deal

Copilă fiind,
Fugeam la izvorul din deal.
Vântul turbat îmi dansa în păr
Aducându-mi la urechi
surâsul tău nevinovat.
Simțeam cum timpul se comprimă...
Păsările se roteau în jurul meu,
Iar eu odată cu el
Căutam nemurirea.
Deodată un cerb
se adăpa din  izvor
precum Acteon.
Iar eu mă visam Artemis...


De dragul tău, iubite!

De dragul tău, Iubite,
Am primit viața întinsă de clipă...
Fără să tremur, fără să plâng
Doar cu cutremur, fără ispită.
Inimi lipite
Dor cuprinzând
Pornit-am pe drumuri cu spini.
Trandafirii voioși și mulți crini
Petale vărsau
Izvoare curgând
Vii ne păstrau
În gândul lui Dumnezeu.
Tu, Eu
Aceeași silabă
Același parfum de nuntă.
Nu se termină visul
Nu se sfârșește nici gândul,
Ci amintiri se adună
În visul dintâi,
De copii, de părinți
De oameni ce-am fost
Și de iubiți ce vom fi.



Te voi iubi mereu

Îndoit mi-e gândul, în ceas adânc de seară
Când mă gândesc la noaptea de bună
primăvară
Când s-a deschis fereastra din cerul tău,
iubite
Când mi-ai aprins lumina cu bunele-ți
Cuvinte

Dar oare primăvara mai are și o iarnă?
Mai are, oare, timp să scuture, să cearnă?
Sau a uitat de tine, căci mă sufoc de mine
Căci fără tine iarna e infinită-n lume.

Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva
Când nu știam de timp și de altcineva
Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi
Din dragostea eternă, a Lui, se vor ivi.

Te voi iubi în El, te voi iubi în noi
Te voi iubi așa și-n zilele de-apoi
Și după, când timpul se va opri
Și primăvara veșnică din nou va înflori.


În gura șarpelui

În spațiul dintre noi
nu mai e loc de cuvinte
totul respiră blând,
căldură și lumină.
Pe trepte se aude urcând
Iubirea sau poate fi
Viermele îndoielii
sfredelind inima
adunând gândurile
începute împreună
asemenea unui măr
dat din mână în mână
până în gura șarpelui.


Cu lacrimi se țes…

Cu lacrimi se țes, zi de zi, destrămările
Oamenii nu-și mai sunt, unul altuia, cărările
Speranța îi iartă
pe cei prea devreme uitați.
Rugi se înalță, tardiv, către ceruri
Printre mii de cuvinte,
o mulțime de „Euri”...
Îngeri întreabă: unde sunt „noi”?
Dar „ei”? Doar voi?
Ne-am izolat mai devreme în caste
Prin ferestre oarbe mai priveam
spre năpaste
Cu iubire bolnavă
ne-am iuțit să iubim.
Dar lumina coboară
de-a-ntregul pe lume
peste dor, peste vis,
peste gânduri nocturne
speranța ne iartă,
de-o iubim fără timp...


Izbânda

E trecere-petrecere adâncă în Valea
Plângerii,
Foșnetul cărării din Marea Roșie
Înghite nemilos adâncul morții.

Tresaltă văzduhul din abisul lumii
La auzul luminii ce trăsnește o piatră.
Mirul se scurge din sticlele sparte.

Pe drumul pietruit de tălpi îngerești.
Aruncată-n genuni stă singura moarte
Legată cu lanțul iubirii cerești.


Călca-vom păcate

Se-ntinde pe ape
Văzduh de poveste
Păduri de luceferi
Se scutur' pe creste
În Calea Lactee
Mă nasc eu în tine
În mii de-anotimpuri
Cu vin și cu pâine
Stropi-se-vor zorii
Cu lapte de zeie
Să-nmugure teiul
Și-a raiului cheie
Pe cărarea azură
Cu trepte de sânge
Călca-vom păcate
Cu suflet ce-o plânge.


Dincolo de timp

În mijloc, un bătrân ce nu știa de moarte
Stătea în fum albastru ce-nvăluia livada de măslini
Scoțând din rana timpului, rând pe rând, câte o carte
Și le ungea, apoi, cu roua de pe crini.

Cu drag se îngrijea de dorul ce urla din aripi
Al celor de sub timp spre cei din abisul cătării
Scotea și viermi care mușcau sălbatici
Din inimă, din mușchiul obosit al neuitării

Îl descânta bătrânul, plângând, scrâșnind în șoapte
Spunându-i vorbe-n viers de taină răcorită
Gândindu-se că dincolo de timp va fi și noapte
Pentru cei care se lasă să cadă în ispită

Urât ți-a fost, o, timpule, răsăritul
Când veșnicia ai tăiat-o-n trei
Dar oare cum îți vei petrece asfințitul
Când vei sorbi din ceaiul cel de tei?      

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Doina Guriță
Citește aici: Doina Guriță – Cresc în vise, Doina Guriță – Pe căi de mătase


Copyright © 2024 Doina Guriță
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

 

---