DOINA GURIȚĂ - PE CĂI DE MĂTASE

 

Căi de mătase se țes dinspre ape

Căi de mătase se țes dinspre ape
Poduri de stele unesc amintiri
Unde e viața? E moartea aproape?
Tăcute uimiri lucesc în priviri...

Nu cântă nici clipa, nici dorul jelește
Tăciunii se fac întuneric și gri
Mai are lumina de spus o poveste
Și-apoi un amurg în dans m-a primi.

Am fost un abis de luceferi miloși
În mine s-a stins parfum de iubiri
Lacrimi au stors și ochii cei scoși
Acum nu mai sunt decât două firi...

Izbânda

E trecere-petrecere adâncă în Valea
Plângerii,
Foșnetul cărării din Marea Roșie
Înghite nemilos adâncul morții.
Tresaltă văzduhul din abisul lumii
La auzul luminii ce trăsnește o piatră.
Mirul se scurge din sticlele sparte.
Pe drumul pietruit de tălpi îngerești.
Aruncată-n genuni stă singură moartea
Legată cu lanțul iubirii cerești.



Scări paralele

Mă bucur anemic de paharul plin cu pelin
M-amestec sălbatic cu vântul ce șuieră-n
pleoape
Îmi chem rătăcirea la o cupă de vin.
Mă tem de trecutul de azi și mă doare
Prezentul de ieri, mai senin
În sunete reci mă socot viitoare.
Coboară din mine pe scări paralele
Lumini baroce de mistic extaz
Mă dor de dor și rănile tale
Ascunde-te în lumină și neant șoptește.
Ridică un templu eteric
Cu coloane cu frunze de-acant.

 

Raze stinghere

Roagă-te pentru mine, mamă,
Și tu, drag tată,
Că tare m-apasă
Frunza ce cade
Pe drumul vieții.
Iar toamna târzie
Și-ntinde hlamida
Pe viața-mi pustie
Golită de dorul
Murit în trecut.
Ascultă-mă, mamă,
Citește-mă, tată,
Să-mi scrie un înger
Iubirea pe creste
Albastre
De ceruri măiastre...


Absență tulburată

Întinsuri
idei
răsăriri de noapte
flăcări
tu nici n-ai creat intenția
de a cerceta reflectând
la drumul kilometric neonorați
mereu spre mâine rămân iubiri neaprinse
așteaptă
din floare ajungem
la locul unde doar El navighează
în luntrea putrezită
prin care încercăm lunecarea
și mâine ca și azi
absența tulburată
se joacă cu păsări de humă.


Dor de tine

Eu te-am iubit de când ne-a cunoscut
Necunoscutul
Și te-am privit de când eram un orb
Cu adieri dintr-un zefir,
Când ne-ascundeam în viitor trecutul
Fir după fir
Din nisipul mării
Neîntrerupt le număr
Spunându-ți
„Te iubesc!”
De tot atâtea ori.
Și nu-mi ajunge veșnicia
Să te cuprind în adâncimi de vise
Prin galaxii să te cobor în zbor
Urcând mereu spre infinit
De dor de tine mi se rupe rana
Pe care am primit-o la sfârșit de vremuri,
Când ne scăldam în ape de Eden
Și-un diamant dintr-un inel
Mi s-a înfipt în trupul inimii
Acum, când ne-am reîntâlnit
L-am smuls din loc
Cu tot cu sânge
Așezându-l
În chipul tainei


Ochiul cunoașterii

Unde picură lumina explodează verdele
are forma unei figuri permanente
numele are viață, continuitate divină
dintotdeauna astral...abisal... unde raza
luminoasă
trece în neconformitate pentru a sugera
munca nemiloasă a gravitației
prin axul materiei negre ochiul cunoașterii
printr-un celular invizibil duce inevitabil
în casa ideilor.


Sămânța chemării depline

Blocată în timp și legată de vremuri
Mă abat spre cărarea luminii ascunse,
În galaxii de sânge, de clipiri nepătrunse,
Spre zvâcniri de azur, ale norilor ramuri.
Un nerv venin de negru palatinal
Mă agață de cornul neabundenței
Lăsându-mă goală în vidul indiferenței
Unui trecut absent cu prezentul banal.
Nu mă plâng de albastrul ce roade din
mine,
Nici de absența unui liman mai senin,
Că în abisul oceanului turcoaz de pelin
Se găsește sămânța chemării depline.

Citește mai multe poezii și profilul autoarei aici: Doina Guriță
Citește aici: Cresc în vise, În ochii de poet


Copyright © 2023 Doina Guriță
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.