ANA MARIA MURARIU - ANTI-POEME

 

speranță mucegăită

o candelă bătrână luminează camera
pe masă zac foi și cărți
în mâinile tale reci se odihnește o cană cu ceai de mentă
și dincolo de zidurile blocului mașinile zoresc spre nicăieri
aștepți o mână de ajutor
o inimă de pluș care să-ți înlocuiască mucegaiul din piept
aștepți camionul cu cărămizi
să-ți faci un acasă indestructibil
dar curierul nu te găsește niciodată
aștepți să treacă frica
dar ea devine din ce în ce mai fioroasă
te sfâșie pe dinăuntru
dar nu vede nimeni. lumea se lasă păcălită de lumina chipului
tu nu te mai obosești să le arăți întunericul
aștepți o mână de ajutor
dar tot ce primești e un pumn
lovește în amintiri până le desfigurează
lovește lovește lovește
și tu speri să nu-ți distrugă amintirea cu mami și tati zâmbind pentru ultima oară ca un cuplu adevărat

anti-poem/anti-suferință

Să nu-ți mai deschizi sufletul oricui. Nu toată lumea are bunul simț să se descalțe și acum ești plină de noroi. Ștergi și tot ștergi. Petele rămân acolo ca niște cicatrici. Ai un suflet urât. Nu-l mai deschide.

Să nu mai vorbești cu oamenii. Doar zâmbește-le, spune-le că ești ok și pleacă mai departe. Nu te mai lăsa absorbită de iluzia că cineva te va accepta. Anxietatea e mereu în tine și totuși încă supraviețuiești. Cum?

Să nu mai fii atât de bună cu oamenii. Mai ales tu, Ama. Unde am ajuns din vina ta? Într-un hău întunecat unde nu aruncă nimeni o bucată de lumină. Din cauza ta e întuneric. De ce nu vrei să pleci din mine? De ce nu vrei să mă lași să trăiesc fără frici, fără umbre?

Acceptă singurătatea. Știi și tu că oricâți oameni ar fi în jurul tău, tot singură te simți.

Nu mai fi tu pentru o vreme. Ama te-a distrus. Te-a descompus. Zâmbești, dar e un zâmbet putred. Spui că ești bine, dar abia te mai ții pe picioare. De ce vrei să fii puternică? Cazi în genunchi și țipă. Poate cineva te va auzi. Și dacă nu, mai țipă încă o dată. Poate cineva o să vină să-ți spună să taci. Ar fi un progres.

***

oameni arzând în casă
mașini răsturnate. părți din cadavre împrăștiate pe șosea
nu există un lipici destul de puternic care să reîntregească trupurile
există doar ac și ață neagră. vom coase totul și vom pune în locul inimii un măr putred
ne vom preface că nimic nu s-a întâmplat
vom plânge pentru că așa se face la înmormântări
vom arunca pământ în groapă
mini-gropari pe care nimeni nu-i plătește. mini-cadavre care plâng în jurul unui mega-cadavru
zgomotul unui clopot bătrân pe fundal. ne doare moartea și nu am găsit încă pastile pentru asta
ne luăm de mână ca să nu mai simțim singurătatea
și plângem. plângem. plângem până când ne înecăm
și nu ne va salva nimeni
pentru că nu vrem să fim salvați

Ana Maria Murariu (n. 19 mai 2002, Baia, Suceava): În prezent este profesor de limba și literatura română și urmează cursurile Masteratului de Studii Francofone din cadrul Facultății de Litere a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Plănuiește să scrie o lucrare de doctorat plecând de la romanele Assiei Djebar, scriitoare de origine algeriană. Ana Maria Murariu a publicat poeme în diverse reviste precum Noise Poetry, Planeta Babel, Parnas XXI – Versuri de ieri și de azi, revista Kametsa din Peru. Unele din textele sale se regăsesc în antologia apărută anul acesta sub coordonarea lui Marian Mihai, Ce-ți spui noaptea înainte de culcare. În prezent, scrie (pseudo)cronici pentru pagina Haimanale Literare, dar și poezie pentru copii.

Citește mai multe poezii aici: Ana Maria Murariu, Soarele va răsări din nou, Suferință și lumină, Singurătatea ca un antibiotic
Pagina Facebook: Ana Maria Murariu

 
Copyright © 2024 Ana Maria Murariu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.