MARIA VASILESCU

 

Între prima privire și moarte

se întind mușcător
nasturi și cuie –

îmi vreau aripile înapoi
să mă arunc în a-ul primar
avid adânc alb
din dorință –

în el se hrănește din carne
căderea cu gust de val
și nu-mi învinețește
ziua pe glezne
singura cătușă
deschisă
tu.

Icoanele mint 

în toate culorile lor
căci zeii s-au născut morţi
cu aureola pătată
de toate cheile noastre
pierdute ‒

doar singurătatea mai ţipă
prin lacăte vechi
o exilăm în trupuri
de împrumut
să le bea sângele
să le cumpere ochii
ca un strigoi
cu pelerină de clovn
apoi o cerşim înapoi
cu disperarea izvorului sleit
chiar dacă ştim
că nu vom ajunge
niciodată
mare.

Timpul are culoarea 

mâinilor tale
agăţate de ceruri
adormite în oglinzi
râzând pe obrazul meu
ţipând pe nisipuri de febră –

timpul are culoarea
mâinilor tale
ridate de frunze
udate de nori
încleştate de ceţuri
desfăcute în vise noi –

și tu nu ai vârstă.

Decembrie spune povești 

doar pe-a mea a uitat-o
neterminată
într-un cândva
ce umblă acum
pe două picioare
în joaca din stradă
și-ntr-un pat
cu frigul mai lung –

aș putea să-i termin
măcar începutul
dar litera alfa
a-nghețat și ea –

o țineai între dinți
când fuga fără parfum
s-a pierdut în groapa săpată
pieziș
în urletul fructului
răsărit din ceață
sânge și os.

La o intersecţie de cuvinte 

s-au încrucişat două priviri
dar era atât de roşu
că femeia a rămas goală
să urle ‒

bărbatul a scăpat
şi-a luat târziul pe tălpi
şi s-a dus
mai departe.

Cred

că orice noapte e casă de oaspeți
pentru un răsărit
mai rotund –
că frunzele se duc
să-i facă pământului
somnul de frumusețe –

că iarna e doar o vară
mai bine îmbrăcată –
că exist
fiindcă mă gândești tu –

și când îți spuneam toate astea
mâinile prindeau curaj
se desprindeau
și cădeau în țărână –

din umeri răsăreau vii
aripile ordinii vechi a lumii
tu erai fericit –

până în ziua în care
n-ai mai vrut să auzi
și ai deschis sertarul
cu viitor –
robotul bufniță a ieșit să râdă
de toți nemuritorii.

Maria Vasilescu: Am venit pe lume pe la mijlocul verii, în amurg, într-o zi de joi, 75. Am terminat Școala Normală „Carol I” și credeam/ voiam/ speram că voi preda toată viața și că mă voi întoarce în orașul meu de munte. Însă, așa cum îmi plac copiii, îmi plac și cărțile. Un vis s-a transformat într-un alt vis. Pe care îl trăiesc încă. E realitatea mea de toate zilele: CĂRȚILE! Am terminat Literele la Universitatea din București și lucrez ca redactor de atunci. Oficial, nu am publicat nimic. Sporadic, prin câte o revistă online. Scriu așa cum respir. Doar că nu respir «zilnic» și uneori nu am aer.

Volum de debut:

Figurina de ceară (editura Art Creativ, București, 2021)

Copyright © 2020 Maria Vasilescu 

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.