ANA MARIA MURARIU - SOARELE VA RĂSĂRI DIN NOU

 

**

Mi-ar fi plăcut să mă fi născut fără inimă
să nu mai iubesc tot ce mișcă și tot ce nu mișcă
să nu mai strâng de pe străzi tot felul de destine jerpelite
ca mai apoi să le cos cu ultimele mele puteri

Mi-ar fi plăcut să mă fi născut într-o lume lipsită de oameni care ucid cu sânge rece
uite, dragă tată, din ochii mei curg cheaguri de sânge
și totuși tu continui să înjunghii fiecare părticică din mine
uite, dragă soră, nu mai zâmbesc ca alte dăți
fericirea mea e doar un boomerang care uită să se mai întoarcă
dar nu, nu spun că m-ați ucis
spun doar că nici vie nu mai sunt

Mi-ar fi plăcut să nu fi scris poezie
să fi fost doar un copil normal care să-l aștepte pe Moș Crăciun
dar tot ce aștept eu e o cană de ceai și un fursec în care să fie ascunsă liniștea
și nu
nu e o viață tristă
e doar prefața unui roman pe care nu-l va citi nimeni

**

am sufletul bolnav, omule
în fiecare noapte visez oameni cu topoare în loc de mâini
sunt inofensivi, dar triști
nu pot îmbrățișa pe nimeni și chiar dacă ar face-o ar sfârși într-o celulă
îmbrăcați în portocaliu,
fără vizitatori,
condamnați la moarte
"îmbrățișați-vă singuri"
li se va spune
se va scrie în ziare că au fost sinucideri în masă
că iubirea nu trebuie să mai existe
"urâți-vă"
li se va spune
iar ei se vor urî

am sufletul bolnav, omule
în fiecare dimineață mă trezesc cu ochii înghețați
atârnă de ei țurțuri de durere
e nevoie de aburul unui ceai de mentă ca să se dezghețe
apoi începe măcelul
văd oameni căzând pe podea de nicăieri,
bălți de sânge în care zac scrisori care nu au ajuns niciodată la destinație.
văd trupuri sub ruine
ochii le sunt deschiși,
de ei atârnă speranțe schilodite
dar nu e niciun doctor care să le bandajeze.
văd copii cu mitraliere în mâini
își împușcă proprii părinți
sângele apă nu se face dar dragostea poate deveni dispreț
asta va scrie pe mormintele lor

am sufletul bolnav, omule
dar nu știi că tu ești cel care l-a îmbolnăvit

**

tată e doar prescurtarea de la omcareiubeștebăutura
el nu există
e doar o invenție
pentru că dacă ar fi real
vânătăile mele ar fi imaginare

**

mami, de ce vrei să pleci?
de ce vrei să-mi lași pe umeri atâtea cărămizi?
sunt deja gârbovită de atâta durere
mă împiedic de propriile șireturi pentru că încă aștept să mi le legi tu
dar tu închizi ochii și pleci
mă lași în întuneric și nu-ți iei nici măcar rămas-bun

mami, cu ce am greșit de data asta?
am șters tot praful
a rămas doar cel din inima ta
dar oricât aș șterge rămâne acolo
e nevoie de sânge ca să dispară praful și nu sunt pregătită încă să tai bucăți din mine
(oare de asta pleci? că nu sunt îndeajuns de curajoasă să renunț la mine pentru tine?)

mami, nu mi-ai promis că mă vei iubi mereu?
sau mereu e doar o minciună pufoasă cu care aburești copiii?
ori s-a sfârșit acel mereu și e timpul pentru un nou început?
și dacă e chiar așa, de ce nu vrei să ne aruncăm șosetele vechi și să cumpărăm altele mai colorate
și să pășim împreună spre acel nou început?

de ce nu mai vrei să luptăm împreună, mami?
de ce nu mai vrei să te iau în brațe?
ți-e rușine cu mâinile mele stângi, nu-i așa?

mami, de ce vrei să pleci tocmai acum când am început să înfloresc?
știi și tu că fără tine petalele or să-mi cadă
le va presa tata sub cizmele lui verzi și hidoase
și nu o să mă ajute nimeni să le lipesc la loc

de ce, mami?
de ce mereu trebuie să pleci atunci când trebuie să mă ridici?

**

un an nou fericit începe cu un mic dejun întârziat
un scaun e gol, altul răsturnat
doar masa e țeapănă și mâncarea încă aburindă
nu mănâncă nimeni
așteptăm artificiile ca să nu dăm vina unii pe alții pentru că ne ard sufletele
așteptăm să vină pompierii să le stingă
le vom spune că a fost un accident
că ne place să ne jucăm cu focul
or să ne creadă și o să plece

un an nou fericit continuă cu o cină singuratică
cuțitul stă cuminte pe masă
ai vrea să dansezi cu el
dar apoi te gândești că mai bine ai dansa cu un pistol
îți imaginezi cum ar arăta pereții plini de sânge
dai fuga în grădină să privești primul apus din an
iei o frânghie albastră
și alegi să te stingi împreună cu soarele
singura diferență e că soarele va răsări din nou
pe când tu o să rămâi atârnată de nuc
până când cineva o să-ți ducă lipsa
(și nimeni nu o să vadă că nu mai ești)

 

Citește mai multe poezii aici: Ana Maria Murariu, Suferință și lumină, Singurătatea ca un antibiotic
Pagina Facebook: Ana Maria Murariu

 

Copyright © 2022 Ana Maria Murariu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.