MARIANA DIDU - FEMEIA, CA O CARTE RARĂ

 

Femeia, ca o carte rară

Când contemplu o femeie,
victimă sigură
a propriilor nedumeriri
despre frumusețea sa împovărătoare,
mă apropii de ea
cu aceeași tandrețe și ispită
ca și cum m-aș apropia
de o carte rară,
căreia îi simt încă mirosul
nevindecat al cernelii tipografice,
dar și durerea nevindecată a lemnului
sacrificat în numele florii spiritului.
aud în sângele ei păsările refugiate
în cântecul lor,
cerul pulsând printre rânduri
spuzit de metafore galactice,
literele îmbrățișate până la sânge,
tânjind după poemele nescrise,
dar asist și la nașterea cu stea
și botezul cărții
tăvălită apoi prin focul metamorfozelor
și gemând înăbușit mai apoi
în sângele meu bolnav de ea.

Pisica aristocrată

Ca de fiecare dată,
o lua în călătoriile sale,
demențiale, romantice,
unice, gnoseologice,
unse cu miere
fiere și ardei iute,
pe văzute
și pe nevăzute.
ea părea ș
o pisică aristocrată
și trecea prin inima lui
albă toată,
ca un vis aievea
sau ca un leac
femeie și înger
“și pare-se drac.”

Gheișa

Când îmi oferea ceaiul
în kimonoul ei din raze aurii
lăsa să se vadă încheietura mâinii
era un semn al seducției mele
şi al senzualității ei feciorelnice
îi priveam ivoriul pielii fascinat
nimic vulgar, nimic ostentativ
putea fascina orice bărbat
amestec magic de feminitate,
sofisticare, mister și seducție
fluture magic în brațele mele
îi iubeam fiecare centimetru pătrat
de piele și fiecare rotunjime
- nu vreau să povestesc
de faimoasele bile
din metal sau jad -
Sayuri - pe numele de gheișă -
era-n toate acele femei și
iubea toate obiectele care
puteau să mă rănească
îmi împletea și-mi despletea
venele și mă făcea să vorbesc
doar prin propria-mi goliciune
doar ea ajungea să stăpânească
destinul meu și să dețină
secretele inimii mele
eu stăpâneam
un imperiu al seducției
al erotismului ritualic
locuiam în țara fluturilor magici.

Ea era frumoasă ca un sonet

Locuia la primul etaj al sonetului meu
și nu folosea niciodată liftul
ca să nu facă zgomot,
pentru că atomii nevăzuți
din pielea mea
se fâstâceau în apropierea ei
și emiteau o muzică nefirească
ce-mi îmbăta simțurile
în priviri, îi lecturam
un conflict luminos
între lanul crud de grâu
și albastrul braconat
de pe un iaz ațipit
între păduri montane.
avea un spațiu atât de scurt
între surâsuri,
că nu ar fi fost nici o mirare,
dacă ar fi participat
la olimpiada mondială de sărutat.
putea face întuneric
cu părul ei saturnian în ferestre,
îi treceai cu vederea
faptul că răvășea lumina
atât de diplomatic
și fără nici o planificare
știam doar că, ceea ce simțeam,
era luminos și nu mai urla
ca odinioară haita de lupi din artere
doar de foamea de trup,
ci de arșița dragostei,
eram îndrăgostit
cum nu fusesem niciodată îndrăgostit
de vreo femeie din viața mea,
eram sincer și bine intenționat.

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Mariana Didu
Citește aici poezii din volumul: Antiteze

Copyright © 2021 Mariana Didu (Maridor)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai 

cu acordul autorului.