ANA MARIA MURARIU
















Umbrei mele

mă adresez umbrei mele
e singurul prieten care a mai rămas
ceilalți au migrat spre alte tărâmuri

știu că nu se vor mai întoarce niciodată
în urma lor au rămas doar adidașii
murdari de amintiri
mi-e teamă să-i spăl
dacă-mi voi șterge o parte din suflet odată cu noroiul?

privesc în ochii umbrei mele
văd chipuri vagi ce aleargă spre lumină
se calcă unii pe alții tânjind spre mântuire

dar eu rămân țeapănă pe banca rece din parcul
unde cândva am iubit o ființă
privesc cerul și urlu prin necuvinte la el

eu nu vreau lumină, nici mântuire asemeni semenilor mei
vreau doar întuneric veșnic mirosind a mucegai
a pământ jilav

vreau doar un întuneric care să-mi soarbă sângele
până devin una cu pământul


Iubesc să nu iubesc iubirea

Iubesc ploaia
pentru că-mi intensifică toate durerile
pentru că mă invită la dans în fiecare seară tremurândă de amintiri reci
pentru că mă chinuie de bunăvoie și nesilită de nimeni

O iubesc pentru că nu iubesc iubirea

Iubesc fluturii
pentru că mă fac să vreau să zbor în lava unui vulcan (de preferat Etna)
pentru că mă determină să ucid viața cu mâinile goale
pentru că ei mi-au reînviat sufletul atunci când nu mai puteam respira decât ură

Îi iubesc pentru că nu iubesc iubirea

Și totuși nu iubesc a iubi nimic

oh, iubirea asta e doar cenușă
e benzină ce arde mii de suflete ale căror rămășițe
le mănânc eu la micul dejun

iubirea e o cameră de gazare ce ucide evreii (sufletele naive)

Nu iubesc iubirea
pentru că e un blestem ce asuprește umanitatea
pentru că nu vreau și nu o pot iubi

Iubesc să nu iubesc iubirea


Dorințe moarte și închise într-un cavou

aș vrea să pot asculta muzica cerului atunci când plouă
dar zgomotul din capul meu
mă neliniștește
mă trimite la culcare pentru că știe că sufăr de insomnii
pentru că știe că durerea s-a îndrăgostit de mine și
m-a binecuvântat cu hernie de disc

aș vrea să pot îmbrățișa iarba fără ca vecinii să-și facă cruce
fără ca șoferii de autobuz să strige că nu sunt
în toate mințile
fără ca furnicile să-mi înroșească pielea mov
fără ca roua să mă ocărască pentru că sunt hidos de bolnavă

aș vrea să pot zbura spre nori
să-i cuprind și să-i strivesc în palme
să-i transform în vată de zahăr pe care s-o ofer copiilor orfani
pentru a le fi o mamă mai specială
aș vrea să-i despic și să le fac o autopsie amănunțită
ca să văd din ce materie sunt făuriți
și ce culoare are sângele lor

aș vrea să mor trăind în alte universuri
dar sunt doar dorințe moarte și închise într-un cavou
pe care le voi dezgropa după șapte ani
și le voi oferi cerului pentru a ploua veșnic cu frunze ruginii peste pământ


călătorie spre casă

pe fundal muzica celor de la imagine dragons
în inimă muzica toamnei
aerul condiționat alungă sudoarele de apă
& autobuzul merge cu viteza luminii
spre pierzanie
câmpurile sunt pline de țărani
uscăciunea le-a inundat & lor sufletele
eu încă nu m-am ofilit
aștept următoarea ploaie de vară
& apoi mă voi putea usca


Și bolile sunt niște binecuvântări

ceaiul e rece precum scaunele ce dorm în spital de-o eternitate
pacienții așteaptă să intre în camera unde
oasele vor face dragoste cu niște electrozi

durerile trosnesc pe holuri
și mirosul de pastile și spirt
îngălbenește și mai mult obrajii bătrânilor

arunc priviri piezișe printre oameni
sunt precum un boboc printre atâtea buruieni
o sămânță de cireș ce nu va ajunge
la maturitate

ceasul nu mai funcționează
nimeni nu i-a schimbat bateriile
și nimeni nu va preschimba durerea în confort

se aude o liniște zgomotoasă
așteptarea a obosit să mai aștepte

fiecare pacient își pierde câte o viață
frecventând acest cimitir numit spital

aștept cu cartea lui George Orwell în mână
să intru la carcera pentru oase
dar curajul s-a ascuns în dulap

îmi aud numele
așteptarea a devenit moment critic pentru spatele meu

pășesc în camera plină de aparate
și boala mi se transformă în binecuvântare
eu preluând rolul de a ciomăgi bolile psihice ale următorilor pacienți


Lumina mea

lumina mea s-a îmbolnăvit
stă și cerșește la fiecare colț de stradă
după un colț de pâine ca să nu slăbească
dar nimeni nu-i dă
e lăsată să piară de foame

nimeni nu i-a făcut loc în cimitir după ce a devenit întuneric
doar frunzele s-au îndurat de ea și au acoperit-o

peste câteva zile și viața din mine
a fost diagnosticată cu cancer
nu se mai poate face nimic pentru ea
așa mi-au spus medicii
erau convinși că va muri într-o lună sau două

s-au înșelat
în trei zile și-a dat duhul
și a fost aruncată de oamenii străzii într-o pubelă

rămăsesem cu sângele
ce începuse și el să se decoloreze

ochii au început să se închidă
sperând la un trai mai bun

dar i-am dezamăgit

traiul mai bun a însemnat o moarte lentă
a unui eu din viitor ce a devenit trecut


e dimineață

e dimineață
răcoarea bate în geamuri
în frunze
în oameni
cafeaua aburește gândurile & gândurile
aburesc sufletul
cu dulcegării amare
e dimineață
& cerul își varsă lacrimile pe pământ
pământul se acoperă cu frunzele viei
& via plânge la plecarea frunzelor
e dimineață
o dimineață caldă
dar totuși rece
& potrivită pentru o cafea fierbinte


Note despre mine însămi:

Ana Maria Murariu (n. 19 mai 2002, Baia, Suceava): Mă numesc Ana-Maria Murariu, sunt studentă în anul II la Facultatea de Litere din Iași. Și da, scriu poeme. Dar cum îi spuneam cuiva drag mie zilele trecute, nu e talent, e durere. Și după fiecare vers se ascunde o amintire tristă.


Pagina de Facebook: Ana Maria Murariu


Copyright © 2019 Ana-Maria Murariu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un produs Blogger.