ANA MARIA MURARIU

Umbrei mele

mă adresez umbrei mele

e singurul prieten care a mai rămas

ceilalți au migrat spre alte tărâmuri

știu că nu se vor mai întoarce niciodată

în urma lor au rămas doar adidașii

murdari de amintiri

mi-e teamă să-i spăl

dacă-mi voi șterge o parte din suflet odată cu noroiul?

privesc în ochii umbrei mele

văd chipuri vagi ce aleargă spre lumină

se calcă unii pe alții tânjind spre mântuire

dar eu rămân țeapănă pe banca rece din parcul

unde cândva am iubit o ființă

privesc cerul și urlu prin necuvinte la el

eu nu vreau lumină, nici mântuire asemeni semenilor mei

vreau doar întuneric veșnic mirosind a mucegai

a pământ jilav

vreau doar un întuneric care să-mi soarbă sângele

până devin una cu pământul

Iubesc să nu iubesc iubirea

Iubesc ploaia

pentru că-mi intensifică toate durerile

pentru că mă invită la dans în fiecare seară tremurândă de amintiri reci

pentru că mă chinuie de bunăvoie și nesilită de nimeni

O iubesc pentru că nu iubesc iubirea

Iubesc fluturii

pentru că mă fac să vreau să zbor în lava unui vulcan (de preferat Etna)

pentru că mă determină să ucid viața cu mâinile goale

pentru că ei mi-au reînviat sufletul atunci când nu mai puteam respira decât ură

Îi iubesc pentru că nu iubesc iubirea

Și totuși nu iubesc a iubi nimic

oh, iubirea asta e doar cenușă

e benzină ce arde mii de suflete ale căror rămășițe

le mănânc eu la micul dejun

iubirea e o cameră de gazare ce ucide evreii (sufletele naive)

Nu iubesc iubirea

pentru că e un blestem ce asuprește umanitatea

pentru că nu vreau și nu o pot iubi

Iubesc să nu iubesc iubirea

Dorințe moarte și închise într-un cavou

aș vrea să pot asculta muzica cerului atunci când plouă

dar zgomotul din capul meu

mă neliniștește

mă trimite la culcare pentru că știe că sufăr de insomnii

pentru că știe că durerea s-a îndrăgostit de mine și

m-a binecuvântat cu hernie de disc

aș vrea să pot îmbrățișa iarba fără ca vecinii să-și facă cruce

fără ca șoferii de autobuz să strige că nu sunt

în toate mințile

fără ca furnicile să-mi înroșească pielea mov

fără ca roua să mă ocărască pentru că sunt hidos de bolnavă

aș vrea să pot zbura spre nori

să-i cuprind și să-i strivesc în palme

să-i transform în vată de zahăr pe care s-o ofer copiilor orfani

pentru a le fi o mamă mai specială

aș vrea să-i despic și să le fac o autopsie amănunțită

ca să văd din ce materie sunt făuriți

și ce culoare are sângele lor

aș vrea să mor trăind în alte universuri

dar sunt doar dorințe moarte și închise într-un cavou

pe care le voi dezgropa după șapte ani

și le voi oferi cerului pentru a ploua veșnic cu frunze ruginii peste pământ

călătorie spre casă

pe fundal muzica celor de la imagine dragons

în inimă muzica toamnei

aerul condiționat alungă sudoarele de apă

& autobuzul merge cu viteza luminii

spre pierzanie

câmpurile sunt pline de țărani

uscăciunea le-a inundat & lor sufletele

eu încă nu m-am ofilit

aștept următoarea ploaie de vară

& apoi mă voi putea usca

Și bolile sunt niște binecuvântări

ceaiul e rece precum scaunele ce dorm în spital de-o eternitate

pacienții așteaptă să intre în camera unde

oasele vor face dragoste cu niște electrozi

durerile trosnesc pe holuri

și mirosul de pastile și spirt

îngălbenește și mai mult obrajii bătrânilor

arunc priviri piezișe printre oameni

sunt precum un boboc printre atâtea buruieni

o sămânță de cireș ce nu va ajunge

la maturitate

ceasul nu mai funcționează

nimeni nu i-a schimbat bateriile

și nimeni nu va preschimba durerea în confort

se aude o liniște zgomotoasă

așteptarea a obosit să mai aștepte

fiecare pacient își pierde câte o viață

frecventând acest cimitir numit spital

aștept cu cartea lui George Orwell în mână

să intru la carcera pentru oase

dar curajul s-a ascuns în dulap

îmi aud numele

așteptarea a devenit moment critic pentru spatele meu

pășesc în camera plină de aparate

și boala mi se transformă în binecuvântare

eu preluând rolul de a ciomăgi bolile psihice ale următorilor pacienți

Lumina mea

lumina mea s-a îmbolnăvit

stă și cerșește la fiecare colț de stradă

după un colț de pâine ca să nu slăbească

dar nimeni nu-i dă

e lăsată să piară de foame

nimeni nu i-a făcut loc în cimitir după ce a devenit întuneric

doar frunzele s-au îndurat de ea și au acoperit-o

peste câteva zile și viața din mine

a fost diagnosticată cu cancer

nu se mai poate face nimic pentru ea

așa mi-au spus medicii

erau convinși că va muri într-o lună sau două

s-au înșelat

în trei zile și-a dat duhul

și a fost aruncată de oamenii străzii într-o pubelă

rămăsesem cu sângele

ce începuse și el să se decoloreze

ochii au început să se închidă

sperând la un trai mai bun

dar i-am dezamăgit

traiul mai bun a însemnat o moarte lentă

a unui eu din viitor ce a devenit trecut

e dimineață

e dimineață

răcoarea bate în geamuri

în frunze

în oameni

cafeaua aburește gândurile & gândurile

aburesc sufletul

cu dulcegării amare

e dimineață

& cerul își varsă lacrimile pe pământ

pământul se acoperă cu frunzele viei

& via plânge la plecarea frunzelor

e dimineață

o dimineață caldă

dar totuși rece

& potrivită pentru o cafea fierbinte

Note despre mine însămi:

Ana Maria Murariu (n. 19 mai 2002, Baia, Suceava): Mă numesc Ana Maria Murariu, sunt studentă în anul II la Facultatea de Litere din Iași. Și da, scriu poeme. Dar cum îi spuneam cuiva drag mie zilele trecute, nu e talent, e durere. Și după fiecare vers se ascunde o amintire tristă.

Citește și: Soarele va răsări din nou, Suferință și lumină, Singurătatea ca un antibiotic, Anti-poeme

Pagina de Facebook: Ana Maria Murariu

Copyright © 2019 Ana-Maria Murariu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.