ANA MARIA MURARIU - SUFERINȚĂ ȘI LUMINĂ

moarte și ciocolată

moarte și ciocolată caldă
muzică depresivă pentru că nu vrei să fii fericită
vrei să plângi zile întregi. să mori ca să poți salva o altă viață
să te mutilezi ca să salvezi un copil prins în mrejele războiului
aburul ridicându-se din cană ca fumul dintr-un horn
te gândești la cadavrele pe care nu le îmbrățișează nimeni
la bucățile de carne crudă din vitrine pe care nu le mai poți salva
la bomboanele prizoniere în niște ambalaje prea colorate
telefonul vibrează. mesaje de la mama
îți amintești despărțirea de tot ce înseamnă acasă
frig, lacrimi, deznădejde și o oboseală veșnică în sufletul tău
iertarea lui e cel mai greu lucru pe care l-ai făcut vreodată
moarte și ciocolată rece
lumina candelei îți încălzește obrajii
și muzica te învăluie ca o ceață prin care cineva va veni să te caute cu cuțitul

 

***

ploaia ca niște stropi de lapte din sânul cerului
capul acoperit cu o năframă neagră
numai așa poți ține la distanță fericirea falsă ce plutește în aer
îmbrățișezi preotul deși bunica îți spune că ești prea lipicioasă
ea nu știe că ți-ai pierdut lumina și acum ai început să o cauți prin oameni
îmbrățișezi mormintele
poate lumina s-a ascuns în sicrie
poate că lumina râde de tine. tu nu găsești umor în acest joc de-a v-ați ascunselea
plângi și în loc de lacrimi curge lapte negru
lângă tine e tata
buzunarele pline de bere
le așază la picioarele tale ca pe niște ofrande
o fi lumina ascunsă în bere?
de asta crede în ea mai mult decât în Dumnezeu?
nu știi. nu vrei să știi.
lași ploaia să te ude până la piele
să te zbârcească. să se vadă bătrânețea
mama te strigă
te întreabă unde sunt banii și nici nu-ți mai pasă
te-ai obișnuit să fii un bancomat doar pentru retrageri
ploaia curge și nu mai simți decât neputința
plângi și laptele tău negru se amestecă cu laptele cerului.
rezultă fri(ș)că
o glazură putredă pe care nimeni nu o va folosi 

deținut

încolăcit pe podeaua rece ca un vierme căruia îi e frică să mai traverseze distanța dintre două frunze
te concentrezi asupra unui trecut luminos ca să poți înfrunta întunericul prezentului
bătăi, muncă silnică și frica de a cădea în hău
somn adânc, gânduri pestrițe și nicio scrisoare
niciun vizitator care să-ți aducă vreun abțibild colorat
e doar durere și în tine tăcerea s-a instalat precum o boală
sentimentele nu mai vorbesc între ele
amintirile își întorc spatele una alteia
și tu plângi
deții puterea de a fi liber și nu o poți folosi
tot ce ai voie să folosești e un târnăcop
instrumentul ideal pentru o sinucidere
să ți-l înfigi în craniu cu toată puterea
să curgă sânge. deținuții să bea din el ca și cum ar fi lapte
dar nu faci nimic
în sinea ta încă speri că vei fi eliberat
că vei putea purta o nouă pereche de pantofi
că vei găsi o cremă care să ajute la cicatrizarea rănilor de pe inimă
și alte lucruri mărunte și banale de care ți-e dor și pe care oamenii liberi nu dau două parale

încolăcit pe podeaua rece a unei celule
deținutul ești tu
captiv între moarte și viață
între speranță și neputință
între gândul de a înghiți otrava și gândul de a supraviețui încă zece ani
îmbrățișând frigul și acceptând condiția de șosetă murdară pe care o mototolești și o arunci la coș

Citeste mai multe poezii aici: Ana Maria Murariu, Soarele va răsări din nou, Singurătatea ca un antibiotic, Anti-poeme
Pagina Facebook: Ana Maria Murariu

Copyright © 2023 Ana Maria Murariu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.