GABRIELA CHIRAN - TOT MAI SIMPLĂ, VIAȚA!

 

Gabriela Chiran - Tot mai simplă, viața! (Editura Neuma, 2024): Speranțele iluminării, asemenea unor rusalce volatile, sunt tot mai îndepărtate, derutând căutarea și destructurând impulsul cognitiv subsumat deșertăciunii, și atunci autoarea „se atârnă” (asemenea lui Al. Philippide) de unicul colac de salvare: Poezia: „(…) dar poate, poate despre mine inventați/ dumneavoastră ceva/ important/ ceva grav/ Doamnă a mea/ Poezie” sau „și-n preajma poeziei singur treaz/ cuvântu-i”. Uneori, întâmplări ocazionale, banale (precum ziua în care a primit cravata de pionier, viziunile stârnite de o tufă de zmeură, nostalgiile provocate la revederea unei vechi rochii, melancolia unei veri târzii, invocarea unui vișin cu irizări anamnetice etc.), revin, vizual, olfactiv și senzorial, din memoria dornică de a fi arhivate definitiv în aceeași memorie, ca „trofee” ale unor timpuri apuse, dar prezente în imaginarul activ al autoarei. Tot mai simplă, viața! – o carte care confirmă maturitatea poetică a Gabrielei Chiran, dar și o aluzivă interogație la care poeta preferă a lăsa răspunsul la aprecierea cititorului. (recenzie semnată de Lucian Scurtu - publicată în Expres cultural – numărul din iulie 2024)

integrare

mă întind
pe propria-mi piele (complet descusută,
ca o haină, când pe cealaltă parte întorcând-o
intenționezi să-i refolosești țesătura, viața să
i-o lungești)

prea multe cute, prea multe, îmi spun
cum o să rezist?

dar se naște chiar acum ceva nou...
un organ (altul)
o străină senzație
un gust
trebuitor poate
acestui
rest
de viață...

și după


răspuns

a scrie
când de închipuire se dezice realul

a nu scrie
când se dezice de real, fericită în sine,
închipuirea

a visa fără scop

a trece
într-o variantă mai liberă visul care se scrie pe
celălalt corp
al tău:

a răspunde


consum

realitatea e o zidire înceată, un adăpost
pe care singur ți-l faci
din tine însuți din petice de piele de oase,
de gând
puse unul lângă altul lipite

crește
din aproape-n aproape
din tine
 
e gata (sau nu) când materia primă e gata
și ea
în sensul că s-a epuizat


empatii

mă-ntrebam
dacă pe tine te doare
(rămăsese legătura noastră durerea)
mă-ntrebam
cum mai ostoiești tu aripa dinăuntru,
ce-i cânți tu
îngerului
încă nenăscut pentru aripa-aceea

și luam pe cont propriu absența și zilele
la fel o fi și în moarte, gândeam,
și în moarte
la fel...

arătări ciudat de cuminți îngheța pe geam
iarna
timpul hiberna sub zăpezi – era bine:

mă-ntrebam, aripa-aceea,
când își va naște ea înăuntrul meu restul,
o să te doară?

și-așteptam ecoul durerii tale în mine


poem simplu

tot mai simplă, viața! nu cere, se pare, decât
esențialul

coșul zilnic
cu flori trimise din grădinile ce vindecă melancolia?
strictul necesar cum s-ar zice, de iubire și cântec,
de soare și fugă?

dar îți devin lucrurile mai dragi: se dematerializează

și tu lor: încep să te semnifice
cum abajurul verde ochiul tău lin când amintirile nu vor
să se mai întoarcă în trecut ci în cântec

ziua
și ea – ce simplă!
trupul se-agață de reguli absent, sufletul e liber,
rareori
îi găsești împreună acasă

și mai simplă noaptea când
visurile trec în vise, prind în ele viață, se trăiesc

și nici nu-ți pare rău a doua zi că te-ai trezit din vis,
fiindcă trăiești încă
din
pâinea asta bună a nopții, care te ține și-a treia și-a patra zi
uneori

și
fără a merge numaidecât pe ideea că
realitatea răpește
numindu-l
trei sferturi din bucuria
poemului, nu te mai întrebi nici măcar retoric
ce anume deosebește fericirea închipuită
de cea
reală


ispită

cam goluță ziua, palidă, fără chef
aș strânge câte ceva pentru ea
de la celelalte, viitoare –

la Timp
chiar m-aș îndatora

să-i scape el un pic din răsfățul
de peste-un an de pildă,
când va mai înflori o dată pământul pentru mine

din cântecul de peste trei,
de-o să-mi mai plouă vindecător o zi

din liniștea de peste zece
când mi se va mai așterne cerul la picioare

din toată nebunia la un loc
a lor

dar pentru asta ar trebui, îmi spuneți,
să visezi prea mult
cuvântul tău s-ajungă din urmă viitorul
din care tot el să muște
spre a hrăni și ziua asta

mai bine rabdă!

o, și mă-ntrebați ce-o să fac
când
voi ajunge în zonele acelea lacunare
(știu, ca să am o zi mai bună azi, n-ar mai fi la fel
viitorul,
îmi asum!)

voi dormita atunci, vă spun,
ca-ntre viață și moarte prinsă,

în așteptare


certarea visului

nu-ți încurca viața cu mine, viața nu ți-o lega
de-a mea, nu lăsa o umbră
să-ntunece
numele tău sfânt

dar, zici,
aici e visul

dar visul, chiar fără gratii, tot închisoare mi-a fost,
de ani mă țintuiește tot de
pământ

de-aceea spun, nu opri timpul tău
nu-ți pune limite
știi doar: eu niciodată înainte nu ies
de ora zece
niciodată de pragul instituit nu trec

dar aici e visul, zici

o, dar visul m-a amăgit chiar el, mereu,
de-o păpădie să mă leg
de-un melc

de-aceea
nu da splendoarea pe nimic nu
încurca numele tău cu-al meu prin cărți
prin acte

pe-o poezie să le strici?

o, Libertate


asimilare

doi spadasini
după victorii și-nfrângeri
închipuite unele, altele reale
(depinde de puterea minții fiecăruia, ei numai în gând
luptându-se,
de lupta hand to hand nemaiavând nevoie):
așa ne întrecem

fiindcă tu de-amintiri mereu te scuturi
învățându-mă parcă și
pe mine asta

și frig în locul lor
tot frig
lăsăm să intre

până ce ne suntem fiecare sieși
destul

până la confuzie
o, Timp


peste timp

când ne-am întâlnit
eram, fiecare înăuntrul lui,
ascunși

ne vedeam și nu ne vedeam ne-auzeam și nu
ne-auzeam, lipiți
de-o parte și de alta
de uși

cine pe cine purta?
noi pe-acei bătrâni speriați?
ei pe noi în cochiliile lor tot mai friguroase?

prin albastrul rar treceam când,  
uitând să mai numere bătăile ceasului vremelnic,
și-aminteau...

și-atunci
parte cu parte din noi
parte cu parte din ei
și în diagonală
trecut cu prezent iubire cu moarte – doi câte doi
ne îmbrățișam

și-aproape nu mai conta că erau din carne
și oase
ei


smerire

accept
că nu eu aș fi
în îmbrățișarea aceea, nu!

eu aș fi plusul
o adăugire la suma tuturor
imaginilor
iscate iar și iar
din îmbrățișări de moarte și de viață din adorații
și repudieri și schingiuiri
de mii de ani prin malaxorul imaginației tale
trecute –

aș fi chiar suma (restul s-ar alege singur)
nu înainte de-a fi probată încercată,
schimbându-mi-se în surâsuri hohotele surâsurile
în grimase

stabilizată-apoi oprită chiar la suma aceea care și
pe mine m-a asimilat:
chip
impersonal, de piatră – adevăratul?  

da sau nu,
să faci o astfel de imagine din mine,
Poezie
Moarte sau Iubire sau... cum ți-or fi zicând
zău c-aș accepta

Volumul pe libris.ro: Gabriela Chiran – Martor între lumi paralele
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Gabriela Chiran
Citește aici poezii din volumele: Singurătatea e atemporală și Martor între lumi paralele


Copyright © 2024 Gabriela Chiran
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.