GABRIELA CHIRAN - MARTOR ÎNTRE LUMI PARALELE

Gabriela Chiran – Martor între lumi paralele (Editura Neuma, 2022): Ființa ni se împarte în două, consideră Gabriela Chiran. Eul fizic își divulgă un eu ficțional simetric, un „personaj” rebel, care colindă nestingherit tărâmuri neștiute. Dacă “Singurătatea e atemporală” este un volum pregătitor, de adaptare și inițiere în materia orfică, “Martor între lumi paralele” duce mai departe speculația despre „pofta sinceră nestăpânită impudică/ a vieții”, în căutarea celor ce nu se știu. Așa se naște, din „somnul cuvintelor”, purtând însemnul „nediferențiat abstract nevinovat altcineva”, silueta mistică a „minții ieșite după pradă”, personajul ivit din ochiul cel rău, din reveria de spumă a frumosului ascuns. (...) Meritul de seamă al acestei poezii, închise în urzeala întrebărilor anevoioase, stă în vraja enigmatică pe care o emană. Poetă încercată în probele dintre „lumi paralele”, Gabriela Chiran devine stăpâna unui experiment remarcabil ce merită apreciat ca atare în anvergura sa utopică. (extrase din cronica “A locui în poezie: Gabriela Chiran” – semnată de Cristian Livescu – publicată în revista “Convorbiri Literare” – numărul din octombrie 2022)

penitență

eu aleg când las amintirile să mă rănească
pentru că știu: câte un lucru frumos și cald
din trecut este, ca amintire, o crâncenă rană

de șapca verde ce mi-a dăruit-o tata odată
când eu plecam de-acasă iar el se-ntorcea
mi-am amintit numai la moartea lui
de la moartea lui o ghidez pe apa albastră și
rece-a memoriei ținând-o la suprafață mereu

pentru că eu aleg ziua când mă predau amintirii
când mă voi întinde pe apa aceea cu șapca pe
cap și voi închide ochii așteptând potop de pietre:
vreo lipsă? vreo prejudecată? nepăsarea? frica?
(voi ști atunci) – să se abată-asupra mea din pomul
inconștienței sfinte

să mă rănească să mă scufunde, crâncena rană,
îndurând-o, să redevină lucrul acela frumos și
cald din trecut


alunecări

Tatăl nostru care ne ești în… ce se-aude?  
facă-se voia ta precum în cer așa și… era o beznă pe la ora 4!
pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o…
interesant cum e lăudată luna pentru un bun ce nu e al ei
și ne iartă nouă... iar n-am închis ușa  
ah nu! din nou: Tatăl nostru
mai tare: Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru

mai tare nu ca să m-auzi pe mine Doamne Tu

Liniștea Ta vorbindu-mi gândul să mi-l acopere:  
eu pe mine
să mă pot auzi
ah nu! din nou: Tatăl nostru
mai tare: Tatăl nostru Tatăl nostru Tatăl nostru

mai tare nu ca să m-auzi pe mine Doamne Tu

Liniștea Ta vorbindu-mi gândul să mi-l acopere:  
eu pe mine
să mă pot auzi


sparring partner

joacă-te fără grijă până-ți vine rândul la trăit – mă uit eu la ceas...

voi prindeți-vă de mâini câte doi și rotiți-vă lăsându-vă pe spate mai
repede! și mai repede așa cum tu – și zău că nu știu din doi care ești
 – vei face asta un pic altfel curând (celălalt nu va intra: prin el se face jocul)

tu ia-te după cântecul pe care noaptea și-l pun ciudații deznădăjduiții
saloanelor de viespi împăiate condamnații refuzând falsele
dar legitimele rații de pâine și de libertate – unul din voi știe
după valsul smintit ce zvârle de sub veșmânt mii de brațe
să mai dezgroape (săpând cu unghiile roz) din carnea din creierul tău
un secret – mai adânc să-l îngroape

îl auzi? la maximum dat pare că-și va arunca definitiv veșmântul
când de fapt abia dacă flutură depărtându-se fantasma
a ceea ce-ar fi putut fi Totul

dar opriți-vă acum! oprește-te: aici se încheie viața ta, viața ta
chiar jocul a fost ai dansat destul? te-ai rotit ai lăsat să muște din tine
cântecul? voi doi decideți cine pleacă cine rămâne


personajul real

scutur bine de frigul
inutilității lor ciclice inul subțire mătasea batistul senin

le resuscitez amintiri estivale cu personajul meu
las la vedere clipuri foșnitoare fotografii transparente revărsând
pofta sinceră nestăpânită impudică a vieții

personajul meu căruia îi cânt în duet cu piaf îi spun poezii
al căror autor este el îi țin o lecție despre tandrețea mascată a ploii
la bacovia îl pun să repete după mine de sute de ori nebunia sunt ceilalți
      
scutur de moarte și frig inul subțire mătasea batistul senin
scot în față, ca împreună să-l aducem iar mai aproape de adevărul
lui intrinsec, de realitatea lui cea dincolo de cereri și mode
și de tot ce s-ar putea afla despre el fie din piața publică
fie din decăzutele deja atestate – personajul meu,

prin care la orice schimb de prezență: între mine și tine,
între ochi și lumină, între cuvântul ce-L mărturisește și Dumnezeu,    
să celebrez îmbrățișarea de-adio


judecată

ce parte din mine îmi stă împotrivă? ce parte din mine mă respinge?
ca un copac sunt cu crengi ce mă apără
crescute din mine, doar una vrând parcă să-mpungă
să gâtuie (simt uneori noaptea în somn cum adie primejdia)

și nu știu ce parte din mine îmi este dușman ce parte nu m-a iertat
pentru că am crescut-o în lipsuri de-acelea care nu dăunează
în general (cum sigur nici câtorva părți mai tihnite din mine)

că am făcut-o aliat cu de-a sila în erori ce-au dus la spulberarea
vreunui crin și-așa prigonit, la deportarea vreunui lan de iluzii pe lună

c-am îngăduit să îndure și ea odată cu mine inerentele
nedreptăți (zise-ale vieții), umilințele care nu se spală cu lacrimi

ce parte se agață acum de sufletul meu mai mult decât toate
celelalte părți din mine?


altfel de supraviețuire

știu de unde această anatomie ciudată a umbrei
mele uneori: două capete patru mâini trei
picioare, știu de ce urmându-mă orbește nu
prea-mi seamănă totuși

(dar nu totdeauna mă urmează orbește: se mai
rupe de mine, fuge privind înapoi
ca și cum eu ar trebui s-o urmez, o văd mergând
printre nuferi scufundându-se în tăcerea de sticlă
a lacului ieșind după ceasuri escaladând apoi
arbori acoperișuri ca și ea de ciudate, răsărite
parcă din seninul altui cer)

știu de ce nu-mi seamănă: pentru că nu e a
mea ci a unuia din eurile mele, cel mai rebel,
mai temerar mai zănatic mai fără rușine mai
nepăsător, cel care m-a subminat mereu pe care
l-am mustrat l-am renegat l-am ascuns de ochii
lumii, degeaba: după dorință,
tot mă substituie întreagă, împingându-mă în
carcasa unde se-nghesuie celelalte

și n-am încotro: înzestrat cum se vede pentru o
altfel de supraviețuire, el, nu altul, mi-aduce
miresmele cele mai tari de la cele mai rare flori,
cele mai stranii cântece după care numai cu el se
poate dansa

– și azi, cum trec obosită pe sub soarele iernii,
lui îi las  
toate prerogativele


martor între lumi paralele

la un pas distanță de luminișul toamnei
ce-și arde frunzele tăcut nepământean și maiestuos
fără
a le atinge

la un pas distanță de focul acesta rece neclintit,
arde trosnind un trup   
incendiat de mână pământeană

dar nicio flacără din cele două
nici o mireasmă – de carne arsă ori de frunză rece –
una înspre alta
nu străbate

și gând eretic îmi crestează mintea
trupul:
să nu existe Dumnezeu să nu existe


trecerea prin toamnă

și mi-am zis atunci: toamna asta mi-o voi trăi singură
îmi voi trăi toamna mea

voi merge, dar mai departe…
până acolo unde gândul te oprește, ți se pune de-a curmezișul
și chiar te împinge din spate brutal
spunându-ți că de-aici rolul tău s-a-ncheiat
(își va trimite el emisarul de serviciu)
 
– și luând-o înapoi, fără voie o să întorc oarecum cu jind capul

și pe drum voi simți iar mirosul acela de alb
înghețat – primul! care-mi îmbăta și-mi limpezea mințile
alegându-mi-le instantaneu

și mă va lua deodată cu frig
voi ști că se vor fi așternut între timp toate zăpezile

și voi simți
tot încercând căldura trupului să mi-o adun cu palmele
cum rochia mea verde zdrențuită printre mărăcini și scaieți
se face o rochie nouă

albă și rece


reflexii amăgitoare

dintr-o parte, îmi dezvelește oglinda parcă
mai aspru obrazul
și mă amăgesc că lumina-i de vină

din alta, fața, surprinzător de calmă, ca dintr-un
departe cald și bun răsare

și înăuntru, ochiul, învingând întunericul grădinii,
ca din străfundul unei miresme în care mă fac
invizibilă vara
mă înapoiază în geam fericită, printre
trandafirii de-afară

doar albul hârtiei mă desenează impersonal
fără chip

și mă întreb: unde mă aflu Doamne,
mereu de la real la ireal, în care punct al
drumului spre Tine mă găsesc
cu-adevărat?


spray-ul eliberării

eu și încă una prin grădină vorbind singură
și alta pe terasa de jos citind și alta, cea cu
gândurile, stând pe terasa de sus – pe asta
o scot pe cap ca pe-o rochie și-o scutur peste
balustradă

sunt ale tale gândurile astea? mă-ntreabă
cea de jos prea târziu pentru a se mai feri
și ca pe niște insecte brusc paralizate de
prea iutele spray al eliberării le smulge,
le-aruncă în vânt

nu, ale ei, și arăt spre cea din grădină care
deja pare că nu mai e singură, are cu cine vorbi

trag pe mine rochia odihnită pe balustradă:
abia acum cu adevărat
stau


păcatul de-o clipă

încerci: și una și alta... bați la uși pe care
potopul de reguli de momeli de avertizări
diabolic-șugubețe nu le-a zdrențuit încă

și-n tot acest timp al disperării tale cronicizate
stă la pândă (generos deodată)
păcatul

abia de îndrăznești să prinzi cu coada ochiului
mâna întinsă de falsul bun samaritean
(măcar te liniștește s-o știi acolo ca pe
o ultimă soluție în umbră)

mâna dispare: te-a dezmeticit
cum la amiază o ațipire de-o clipă
chiar liniștea aceea


ceremonii

între atâtea superstiții legi reguli cutume ce ne sunt pe geamuri
pe facebook pe creiere scrise
am citit si că
un trandafir nu se sădește niciodată pe locul altuia care-a murit

nu știam – dacă e așa trebuie că e de căutat pământ nou proaspăt,
de săpat cu inima-sabie

dar înainte – de pândit momentul când se face inima sabie, atunci, cu
inima-sabie se sapă

de cântat, în timp ce se sapă, poate o baladă despre regele get
dromihete, de stropit cu lacrimile de despărțire
a zilei de noapte –
ce-i cu tine mi-am zis asta pare mai degrabă ceremonia de înhumare  
a celuilalt, mortul, trandafirul iluziei suprapuse

eh viața, moartea – două aripi legate – una, a fluturelui viu, de alta, a
fluturelui defunct
aripi-pereche ale unui altfel de fluture, cărăuș între iluziile
lui Dumnezeu – două
de-aceea, bănuiesc, nu se sădește niciodată un trandafir
pe locul altuia care-a murit


Volumul pe libris.ro: Gabriela Chiran – Martor între lumi paralele
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Gabriela Chiran
Citește aici poezii din volumul: Singurătatea e atemporală

Copyright © 2023 Gabriela Chiran
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.