CALIOPIA TOCALĂ - VREAU ALTCEVA

 

Vreau altceva

Sunt bolnavă de-o durere grea,
nu mă mai pot apăra de ciori,
de insecte și flori carnivore,
și nici de cârtițe fecunde și hingheri.

Lumea-i o placă incertă.

Mângâi zâmbind o pasăre măiastră,
dorul zborului o preschimbă-n viperă altistă.
Ascult cântecul condorului
și sânge se prăvălește, în bucăți, din cer.
Mă retrag șoaptă în apa izvorului, să-mi adun liniștea,
șuier de șarpe răsună din toate undele încleștate-n nămol.

Cercuri de foc în mișcare brăzdează înaltul
de la stânga la dreapta,
iubirea nu mai ajunge până la cer
de la omul-neom-stingher
zace legată cu funii, în cuptoarele de jos ale nimicniciei…

Nu-mi mai zboară fluturii,
nu-mi mai cântă privighetorile
caii mei zvelți nu se mai întrec cu vântul
sunt înscrisă într-un hexagon în centrul ființei mele.

Ți le las ție, viață, pe toate
voi zbura pe trupul tău, creastă de grifon înaripat,
făcându-l să zboare
unde vreau eu,
crezi că mă vei fi ducând unde vrei tu,
dar nu mai sunt interesată de aici, acum, azi,
probleme ale preocupărilor profane.

Vreau altceva,
vreau armonia eternă și universală
și unde aș putea-o găsi, dacă nu în mine.
Da, sunt cea mai nestatornică ființă între efemer și universal.


Sunt ceea ce nu mai eram

Sunt ca și cum n-aș fi fost…
Adevărurile mele mă strivesc și mor de ele,
cui folosesc și pentru ce, rezolvă ele dilemele lumii…
adevărurile vin, ca să-mi asum marea tăcere
cine are nevoie de adevărul meu pătrat,
marea spălare pe mâini cu adevărul meu, al tău, al tuturor
a început de ieri.

Ne pierdem în nimicuri credibile
uitând de datul nostru universal.

Sunt ceea ce nu mai eram
și stau deoparte,
da, deoparte
ca să-mi fie marea lină și cerul, cer cu stele, deasupra.


Raze curg...

Curg indecent raze în albastru, roș, verde și galben,
Sugrumând privirea cu atâta lumină
și ochiul de atâta întuneric alb.

Frunza pleacă dintr-o viață în alta,
cu ea sensul și rostul meu, inexplicabil pasager aici…

Fluturi de lumină fosforescentă trezesc
în ungherele esenței mele
ultimul strop de voință
și ultima suflare
înainte de marele gol,
vântul îmi șfichiuiește fața, amintindu-mi
că încă sunt materie, deși am plecat de mult,
rătăcind printre stânci, peste ierburi și cruci,
și ultima respirație cosmică, aici, acolo, niciunde.

Verdele înghițit de albastru, și albastrul de roș, și roșul
de galben, și galbenul tot de galben,
și de tot mai puțin galben până se face pământ,
parcă mormânt era, parcă așa mi-a șoptit timpul…

Lumina de sus și de jos, între pletele verii
și frunzele toamnei,
picură în auz ritmat, rimat, famat, blamat
și ziua cea mare, nerăbdătoare, și soarele devorator,
din timpul mic, în timpul mare, din ceasul mic, în ceasul mare
mă scot ușor, până nu mai observă nimeni
că locul meu a și fost locuit de altcineva.

Mi-am învelit cu cerul gândurile toate

Raze curg, tot mai rapid,
codrul tot mai des îmi înfrunzește,
cucul tot mai des îmi pleacă
și valul tot mai des se zbate…
Iarba își mănâncă tulpinile uscate,
apa, zăpada ei, iar ploaia, țepii viscolului hoinar.



Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Caliopia Tocală
Citește aici: Praf și stele moarte, Inimă sângerândă

 
Copyright © 2024 Caliopia Tocală (Caliopia Hodorogea)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.