SILVANA COJOCĂRAȘU - ARIPA ASCUNSĂ
Selecție de poezii din volumul în pregătire “Aripa ascunsă”:
L'altra riva (dipinto del tramonto, impressione, variazione)
I colori rubati dai fiori rivestono la luce,
l'uccello e l'ombra volano insospettabili insieme
l'uno nell'alto azzurro, lontano,
l'altra passando sopra di noi, invisibile,
la brezza ti accarezza il viso
tremando l'aria bruciata di mezzogiorno
come un lungo bacio, passionale,
del mare che non sarà mai più.
I pensieri si rompono vagando nello spazio
sospeso tra i giardini e gli alberi,
si arrampicano alle pietre,
si staccano sottilmente,
la notte leggono un po' alla luce di una lampada,
si sentono bere l'acqua
e arrotondarsi le labbra.
Chiusa dal sole
in conchiglie dal gusto di sale
il lungo fremito, come l'angoscia
degli occhi coperti nella profondità della terra -
così nasce l'eternità
quando il volo diventa storia
sotto lo sguardo del ricordo.
Il pensiero si rompe sognando,
a volte la luna passa così vicina
che l'anima canticchia con la sua voce
toccando l'aria e il tempo
intorno all'irreversibile desiderio
più profondo delle oscurità degli oceani
dove i pescatori allungano le reti
senza sapere e senza vedere.
Senza di Lei, non vedo più le meraviglie del mondo.
Le grotte fanno suonare
con il pensiero nascosto dal silenzio
il Graal dentro di noi, invisibile,
caduto nell'oblio, rimasto fare la guardia
alle porte dell'altromare, nascosto dentro.
I cani del mondo
ragiunti sotto l'albero solitario del tramonto
guardano l'uccello azzurro,
una briciola bianca nel becco.
Un cane del tramonto si avvicina per giocare con me.
Chi sei tu, così buono e carino,
come mai sei venuto da me,
ti sei perso?
Celălalt ţărm (tabloul apusului, impresie, variaţiune)
pasărea şi umbra ei zboară nebănuit împreună
una în înaltul albastru, departe,
cealaltă trecând peste noi, invizibilă,
briza îţi mângâie faţa
făcând să tremure aerul ars al după-amiezii
ca un sărut lung, pasional,
al mării ce nu va mai fi, niciodată.
rămas suspendat între grădini şi copaci,
se agaţă de pietre,
se desprind încet,
noaptea citesc puţin la lumina unei lămpi,
se aud cum sorb apa, cu sete,
rotunjindu-şi buzele.
în cochilii cu gust de sare
și cu un freamăt lung, ca neliniştea
ochilor închişi în adâncul pământului -
eternitatea se naşte
când zborul devine poveste
sub atingerea amintirii.
uneori luna vine atât de aproape
şi sufletul fredonează cu vocea ei,
atingând aerul şi timpul
din jurul nesfârşitei dorinţe,
mai adâncă decât întunericul oceanelor
unde pescarii îşi întind plasele
fără să ştie şi fără să vadă.
Peşterile răsună
cu gândul ascuns al tăcerii
Graalul din noi, invizibil,
căzut în uitare, rămas să păzească
porţile celeilalte mări, ascunse dedesubt.
strânşi sub copacul solitar al apusului
privesc pasărea albastră,
cu o firimitură albă în cioc.
Cine ești tu, așa frumos și blând,
cum de-ai venit la mine,
te-ai pierdut?
Les doux yeux de la mère
L'odeur du passé
renfermée dans l'écume
de nos jours,
le vent muet
en nous-mêmes
frémissant la douce couleur
de nos sourirs.
La nostalgie nous envahit
aux yeux clos de nos nuits,
les souvenirs silencieux s'approchent
aux ombres noires, aux larmes blanches.
En léger tremblement les miroirs
changent les regards
aux visages blancs, aux cheveux noirs.
On vieillit soudainement
en regardant les doux yeux de la mère
vieillissant tout à coup.
Le souvenir ensoleillé
du jeune sourir de la mère
éternellement belle
figée souriante
en noir et blanc
dans la photo des vieux temps
ouvre les cieux
nous lie à la terre
chaque fois qu'on traverse
la vie et la rue
aux mêmes lieux.
Les doux yeux de la mère
nous envahissent
et nous portent
éternellement
vers les cieux et les terres
de nos sourirs,
de nos souvenirs.
Les doux yeux de la mère
restent en nous
comme la neige et la verdure
sur les crêtes des montagnes.
Ochii dulci ai mamei
se închide în spuma
timpului zilelor noastre,
vântul mut
din noi înşine
face să tremure culoarea dulce
a surâsului.
cu ochii închişi ai nopţii,
tăcute amintirile se apropie
în umbre negre, cu lacrimi albe.
Tremurând uşor
oglinzile schimbă privirile
feţelor albe cu părul negru.
Îmbătrânim dintr-odată
privind ochii dulci ai mamei
închizându-se.
cu zâmbetul tânăr,
frumoasă etern,
prinsă surăzătoare
în alb şi negru
în fotografia altui timp,
deschide cerurile
ne leagă de pământ
de fiecare dată când traversăm
viaţa şi strada
prin acelaşi loc.
Ochii dulci ai mamei
ne învăluie
şi ne poartă
pentru totdeauna
spre cerurile şi pământurile
zâmbetelor noastre,
amintirilor noastre.
rămân în noi
precum zăpada şi verdeaţa
pe crestele munţilor.
I believe in unicorn
A stranger came in, to my door,
a shelter for the night
was looking for.
I'm my November guest
as these dark days of autumn rain
are beautiful, as days can be
when winter's in the wind.
Into my own
those dark trees
a question
what of the night to be
deserted trees
and heavy sky
and faded minds
November days
before the coming of the snow
into my own.
Love, as a stranger
knocking at my door:
Come out! Come out!
Without the gift of sight
when wintry winds do blow
those stars you'll never know!
I'll go! I have to go,
cause I believe in unicorn.
Cred în unicorn
adăpost pentru noapte
căutând.
Sunt oaspetele meu de noiembrie
sub ploi de toamnă, cu aer mohorât,
chinuindu-se să tresară lumina
când iarna se simte în vânt.
În mine
pomi întunecaţi,
şi întrebarea
despre cum va fi noaptea
copacii despuiaţi
şi cerurile grele
şi minţile închise
înainte de căderea zăpezilor
în mine.
Iubirea, un străin
ce-mi bate la uşă.
Vino! Ieşi!
Fără harul privirii
sub vânturile iernii suflând,
la stele nu vei mai ajunge nici în gând!
Voi pleca! Trebuie să plec,
pentru că eu mai cred în unicorn.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Silvana Cojocăraşu
Citește mai multe poezii aici: Celălalt țărm și Femeia de foc
Copyright © 2021 Silvana Cojocăraşu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment