SILVANA COJOCĂRAȘU















Vas cu mere la fereastră

Ce ştiţi voi despre mine
ce ştiţi voi despre mine
ştii tu cine sunt eu
când m-am desprins din aripa îngerului
cum am zburat
când am căzut
cum m-am rostogolit

Pietrele templelor
peste care zboară păsări mute
şi păianjenii ţes pânze reci
nu înţeleg povestea
şi voi, ce ştiţi voi despre mine

Lâncezire, ca o mlaştină tăcută
se opresc sunetele ca ascunse
şi voi râdeţi, măşti schimonosite
în zâmbete-ngheţate
ce ştiţi voi despre mine

Sunt un actor
căzut pe o scenă mişcătoare ca o mare
de la Hamlet până la bătrânul
care trage cortina
ce-a mai rămas din mine
ce ştiţi voi
Tăcut se scutură apusul
ca stropii de ploaie furişându-se reci
Îngerul şi Demonul
care dorm în mine
înfig fierăstrăul în trupul copacului
între da şi nu, mai adânc
cu fiecare respiraţie
povestea copacului se scrie
scrâşnind din dinţi
de la stânga la dreapta
de la dreapta la stânga
la stânga la dreapta
la dreapta la stânga
până când retezat
copacul cade din picioare.

Lama zimţată din dinţii fierăstrăului,
spuneţi voi, e poezie.
Deci poezia a doborât copacul.
Se moare din prea multă poezie.
Ce ştiţi voi despre mine...

Mere rotunde, dulci-parfumate
stau aşezate-n fereastră
clipind cu tihnă-n lumină.
Sunt fructele copacului doborât
din prea multă poezie.
Nu ştiţi nimic despre mine.


Povestea gramofonului

Când ultimul dinozaur flămând
s-a stins pe o parte, privind spre lună,
străbunicul meu citea ziarul
cu ferestrele camuflate
sub bombardierele ieşite sub clar de lună.
Lângă el, gramofonul cânta
„...la căsuţa albă...”, plăcuţa sacadat scârţâia
de la lacrimile sărate
căzute din ochii dinozaurului
purtate pe aripile avioanelor...

Răsărit de soare, răsărit de lună
mileniul se mută, voi priviţi împreună
freamătul minuscul lăsat de căderea meteoriţilor:
fie ne mor dinozaurii,
fie dictatorii şi torţionarii,
toţi priviţi egal de acelaşi soare,
de aceeaşi lună,
toţi privind egal spre acelaşi soare,
spre aceeaşi lună.

Şi a venit vremea străbunicului meu
să se stingă pe-o parte, privind spre lună.
Vremea dinozaurilor trecuse demult,
dar era o vreme şi mai nebună:
a mai venit un meteorit
şi oamenii au rămas ca dinţii din faţă cu nervii scoşi
şi priveau buldozerele călcând hidos,
cu gurile mari, căscate,
căsuţele albe sub clar de lună.

Aşa a pierit ultimul nostru gramofon
uitat într-un pod, într-o vreme nebună,
când scârţâitul lui demodat
nu mai amintea lacrimile dinozaurilor.

„Am murit ca un dobitoc!”,
îşi spuse dinozaurul, cu ochii în lună.
Lângă el, gramofonul cânta.  


De ce iei, toamnă, frunzele?

De ce-mi furi, toamnă, frunzele?
Nu vezi că mâinile mele tânjesc după ele,
Nu vezi că vreau să mă ascund între ele,
Ce ai cu ele, ce ai cu frunzele?
De ce tocmai ele, de ce nu-mi iei gândurile?

Şi lasă culorile astea să respire,
de ce le-arunci pe sus, pe jos, în neştire,
Lasă-mi aromele, lasă-mi păsările,
Lasă-mă mie pe mine.

Ştii cât iubesc eu frunzele
cu privile lor ascunzând amintiri
pe care nu le mai am, nu sunt ale mele,
Ştii cum mă scufund în parfumul lor,
Ştii cât îmi iubesc eu frunzele,
cum ascult paşii care trec prin ele,
cum simt vântul răsfirându-le,
frunzele mele?

Arborii de sus se uită ciudat,
vorbesc miraţi cu păsările,
câteva frunze clipesc rugător
cu privirile umede ale frescelor
dintr-o biserică părăsită.
Ce e reîntoarcerea?

Sunt frunza eternă
port Raiul şi Iadul în culorile mele
albul şi negrul
lumina şi întunericul
soarele şi luna
jumătatea mea şi jumătatea ta
inima dăruită nu se mai întoarce
frunza căzută se-aşează pe rădăcinile arborilor,
în adâncuri.

Toamnă, dragă doamnă,
rece măsori nuanţele,
golaşe uimesc privirile viile goale,
coamele dealurilor şi-acoperă umerii
în şaluri calde
frunzele ard, erup ca un vulcan nestins
şi tu treci, luând câte puţin din mine,
furându-mi frunzele.
De ce mă iei, mie, pe mine?
De ce nu mă laşi mie pe mine?

Cantabis


Privirile noastre

Corăbiile irisului
pe malul cerului
privirile noastre,
în neştire
ne strigă seara
îngerul copacilor:
“Staţi puţin...”
Cascade cad albastre.

Copacii mei au umbre, au amintiri,
bătrânii nu-mi mor singuri în ceas fără ecou:
pe umărul lor moale ca iarba
mi-am sprijinit capul,
ei mi-au foşnit a vânt şi-a pădure
şi acum te întreb, cine sunt eu...
“Eşti urmărit de ploaie”, mi-a răspuns,
“ploaia cade în copacii din tine”.
Sunt liber, în pădurea din mine.
“Prea eşti plin de trecut”, mi-a mai spus,
“ploile toamnelor fac din veri amintire”.
Apoi îngerul copacilor a tăcut.
Cascade cad albastre.


Eu nu mai văd corola de minuni a lumii

Aş vrea să zbor pe o balenă albastră
venită din abisurile oceanului,
să citesc fiecare pagină
cuvânt cu cuvânt
până când cartea ajunge la sfârşit.
Să uit şi să semăn cu un elefant
care se leagănă pe o pânză de păianjen,
aşa uşoară să fie trezirea
precum leagănul prins de două crengi.
Amară povara firmiturii albe
duse în spate
de o furnică neagră,
s-o uit şi să fiu pasărea
ce se-aşează ciripind pe marginea ferestrei
şi se uită la mine
cum citesc cartea, până la sfârşit.
Balena albastră pierdută în nori
din zbor înalt să arunce ploaia
ca un ocean întors cu susul în jos,
să mergem pe fundul oceanului
ca pe munţi şi văi goale
şi să prindem leagăne pe rădăcinile copacilor
care cresc întorşi şi nu se mai uită la soare.

Aş vrea să fiu umbra păsării
când zboară şi foşnetul aripii
se strecoară
în gând.


Printre contemporani

Ce să mai sper
Nu mai e nimic de sperat
Capătul firului despicat în patru
Demult l-aţi mâncat.

Mamă, ce bun e,
aţi apucat să ziceţi
printre dumicaţii care
vi se scurgeau pe la colţul gurii,
e genial,
da, da,
„într-un pom verde/ o vrabie gri/ în cioc cu o firimitură albă”
dacă nu mănânc ceva acum,
m-aţi pierdut,
aşa spuneţi, înghiţind nesătui
şi ştergându-vă la gură
cu paginile cărţii de poezii
ale unei necunoscute
pentru că nu aveţi şerveţele la-ndemână
la masa rezervată pe terasă
şi într-o pauză a ilustrului vostru juriu
ales pe sprânceană compatibil
pentru cea mai bună carte
tocmai vi se adusese masa.

(selecţie din volumele Coup de coeur şi Cantabis)

  
Coup de coeurSilvana Cojocăraşu (n. 1971, Mangalia): Absolventă a Universităţii Luxemburg (Departamentul de Litere şi Ştiinţe Umane, limbi romanice) și a Universităţii “Ovidius” din Constanţa (Facultatea de Litere, franceză-italiană). A urmat cursurile de Master în Imagine şi Master în Relaţii Internaţionale la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti precum și cursurile ciclului internaţional „Politiques culturelles et valorisation du patrimoine” (École Nationale d'Administration – É.N.A. Paris). Silvana Cojocăraşu este Redactor şef adjunct al revistei „Alternativa” (Canada). Publicații: literatură (poezie, proză, eseu, jurnal de călătorie), istorie şi patrimoniu, recenzii, cronică de teatru. Rubrici permanente: „Studii pontice” (2011 - 2013), „Ethos” (2011 - prezent).

Silvana Cojocărașu este laureată a Academiei Internaţionale de Artă Modernă din Roma (A.I.A.M., la Concursul Internaţional de Poezie „Medusa Aurea 2007”) și deținătoare a „Diplomei de excelenţă” acordată de Uniunea Teatrală din România (UNITER). A susținut comunicări la colocvii internaţionale de literatură şi istorie (Crotone şi Santa Severina, Italia) și este membră în Asociaţia Română a Bursierilor Guvernului Francez (ARBGF, filiera Artă-Cultură-Comunicare).  
  
Prezentă în:

Iubiri înrourate (antologie de poezie, editura Liric Graph, 2017)
Colecţia „Grai românesc” (poezie, pag. 35-44)
Petale de suflet (antologie de poezie şi proză, editura Editgraph, Buzău, 2014)
Ceasuri de mătase (antologie de poezie, editura Armonii Culturale, 2013) Cuvântul în timp (antologie de poezie, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011)

Cărţi publicate:

Coup de coeur (poezii şi poeme în proză, română şi franceză, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017)
Cantabis (poezii, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017)

Copyright © 2018 Silvana Cojocăraşu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.



Niciun comentariu

Un produs Blogger.