MONICA ROHAN - HALTATERRA

 

O vedere

Numai o ușă de sticlă
să dea spre ierburile tupilate-n neveștejită răcoare
să cunoașteți ochii de vulpi devotate
țârâitul ploii pe carapacea gândacilor.
Astea toate, prietene mie
își strecoară fagurii moi
într-o grădină din chiar centrul altei grădini
undeva între frunte și inimă
unde nu încetează dansul blând rotitor.
Numai o ușă din sticlă de-ar fi
să vedeți rodnica ploaie de lacrimi
o ușă de sticlă
să dea înspre ochii nenumărați
din adâncul inimii mele.


De-odată...

Adiere văduvită de viață
răsuflare ca o ghirlandă de flori
ce se lovesc de fereastră
și cad
și se sting în cădere
și mireasma lor de tot se destramă
cum nici n-ar fi fost...


Întotdeauna vocea

Întotdeauna rămâne
pe maidan
o minge moleșită de soare
sau un copil zgribulit
cu genunchii sparți
așteptând să se oprească ploaia
și-n liniștea de după ropotul nelumesc
vocea mamei
ca un mănunchi de raze tăioase.


Măști

Stranietatea chipului său:
Steaua cu inelele vieții.
Zornăind steaua frivolă.
Brățări de foc înghețat
înconjoară albastrele raze.
Cerul e de cenușă în noaptea aceasta.
Lacrimii sale uscate îi cad
cele 1000 de piei jupuite.


Poate că-i vremea

Poate că-i vremea să ne desprindem...
Dintr-o coajă nedezlipită
supurează arsenic.
Viu este sâmburele aproape trezit.
Țărâna zboară spre cer.
Dansează pământul scuturându-și poverile.
Văzduhul își închide pieptul rănit
și adăpostește o inimă nouă.

Visez dropii

Nimic nu-i stârnit
fără vreun cât de cât
e o dialectică
în toate astea –
visez dropii
răstălmăcesc
vis invadat de sferele gri
spaime înnebunite
păsări-balon
ce cresc în zbor legănat
invadând cerul –
Prin troienele zilei de vară
soarele estompat
pitit la subsuoara ierboasă.


Îndelung ascutând

Acolo va fi un cuib
și în crăpăturile casei de țărână
mulțime de vrăbii.
Iar peste toate o mare pace.
Într-o odaie să ascult și eu
cum se dilată pereții
aerul cum trece prin livadă
răsfirând crengile merilor.
Inima se face limpede.
Atât de clară încât
se arată masa la care
s-au adunat cu toții
la cină.


Fragilité

O toropeală a ierbii...
Nu-mi spune!
Taci, mai bine taci.
Ascultă și taci.
Numai triluri.
Păsările rostogolesc sfere de rouă.
Trilurile din rai slobozite
saltă prin frunze.
Jelanie și voioșie.
Împletitul dans de sunete pure.
Aș tot zbura, aș tot visa!
Lumina de-a dreptul despică mireasma crinilor.
Raze galbene, pulbere uleioasă.
Aterizează în nucul bătrân
o pasăre neagră
gureșă, răgușită –
amărăciune împarte vocea ei groasă.
Nucile-s verzi, în cămăși de tanin.
Țarca poartă maramă cernită.


Punte

Seara stinge floarea de sunete.
Regina tăcerii devine mireasmă.
În gol îmi arunc inima
stoluri verzi o apucă.
Roșie numai geana subțire
pe unde muzica a curs hohotind
din răcoarea primilor zori.


Noaptea

Nicio școală aici
doar conștiința rumegătoare.
Noaptea sparge ferestrele
smoala ei se revarsă –
nu pot face un pas măcar
în casa mea mutilată
chingile nopții apucă fiecare obiect
trosnește creionul
nu mai pot scrie...

(poeme din volumul HaltaTerra - editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2020)

Citește aici mai multe poezii din volumul: HaltaTerra
Citește mai multe poezii aici: Monica Rohan, Ardere lină, Paravis, Am ajuns până aici

Copyright © 2021 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.