MONICA ROHAN - PARAVIS

 

MONICA ROHAN – PARAVIS (Editura Eikon, 2023)


După cină

Cuvintele sunt oase vlăguite
în apă s-au curățat
carnea lor o mănâncă cei ce trăiesc. 

Neîncetată truda umbrei
mușcă adânc din cartea durerii sale.
Nu poți vedea rădăcinile sângerând în cenușă
ele pictează sub scoarță
așchii negre
imperii fluide
zdrențuitele noastre gândiri.
Cine va ajunge acolo o singură dată
– în desișul rănilor lumii –
împietrit va rămâne
pe veci.

Căzătoare stele de pe frunțile mieilor

Casa noastră își desface ramurile
se întinde peste prundișul brăzdat
sub risipa căzătoarelor stele
de pe frunțile mieilor
puilor rătăciți
prostănacilor inocenți
pierzătorilor vieții.

Casei noastre îi desprinde aripile
dintr-o singură lovitură precisă
tăișul de gheață al spărgătorului.

Rigoarea
lama subțire curbată
prin care încep să văd
ca printr-o lacrimă convexă
monstruoasa hiperbolă:
lumea.

 

Dar primăvara...

Pentru că într-o copcă m-am cuibărit
muzica din crăpăturile gheții o ascult
când suie ca dragostea prin nările primăverii.

Sunt nemiloase diminețile mele
în veșmântul de purpură
din bisturie țesut
lumină ce smulge crusta rănilor
înnoindu-mă și lăsând la vedere
spinarea în forma cochiliei
gheața imprimată suav
în rămurișul de promoroacă.

Dar primăvara-i întotdeauna aproape
și
ca o moarte ispititoare
sădește zambile roz
în urechile desțelenite...

 

Atunci...

Când ți-e greu
te faci tot mai singur
se dau la o parte copacii
drumurile se șterg
porțile se închid
dar mai ales oamenii se ascund
îndărătul obiect(iv)elor personale
își văd de treaba lor
pe pajiștea nălucirilor proprii
așa încât tocmai când îți este cel mai greu
devii și mai singur
iar atunci începi să dispari
însă ce e mai trist și mai trist
e faptul că nu te dizolvi elegant
dintr-odată
iar fenomenul acesta istovitor
se desfășoară monoton și insidios
într-o neobrăzată lentoare.

Cutia

Pe urmă deschizi
capacul valizei de lemn.
Razna se-mprăștie gândurile.
Razna pletele gri neîmblânzite.
Peste tot dovezile carilor.
Balamalele varsă movile roz de rugină.
Presară prafuri
emoții uscate.
Scleroza luminii ca un cheag dureros.

Pe urmă te încolăcești
lângă cufărul devastat.

De-ai putea adormi!
De-ai trece în somn marginea pădurii
arborii foșnitori
adevărul de sevă și sânge!

Mă închid într-o coajă de var

De zile și nopți
neîncetat vântul...
Ca o zăpadă fină
picură var din tavanul tot mai subțire.
E vară orfană
crivățul seceră trandafiri
îmi azvârle-n fereastră nisip
și frunze arse.
Dezgrop din nămeții odăii
manuscrise vechi
vise uitate
al căror sens
luminează în întuneric.


Încremenită

Nu mai pot scrie.
Un căluș astupă hornul spre cer.
A nins nopți în șir. Ani de zile.
Zăpada tăcută împovărează fiece sunet.
Distorsionată unda ieșirii din somn – o frânghie încâlcită.
Pojghița miraculosului paravis mă ține în sine.
Sub cupolă. Un miros aspru de haine înghețate.
Brazda întoarsă în urma tractoarelor
primăvara devreme.
Pământul răscolit înhață șoșonii.
Copila încremenită în câmp
baticul ei roșu, bulinele mici scânteietoare.

Citește aici mai multe poezii din volumul: HaltaTerra
Citește mai multe poezii aici: Monica Rohan, Ardere lină, Am ajuns până aici

 
Copyright © 2023 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.