CONSTANTIN P. POPESCU - ȘOAPTELE UMBREI

 

Poezii din volumul “Șoaptele umbrei” (editura Pim, Iași, 2021):


Pași

Și azi voi păși,
Ca mereu,
Pe această alee cu plopi
Care singuri nu sunt,
Ci doar eu.
Și azi voi urca
Și tu știi,
Treptele scării cu trandafiri
Ce te așteaptă, spre seară
Să vii.
Doar eu sunt acum
Decât nesingurii plopi
Țintuiți pe alee mai liber.
Doar eu sunt cel care vine,
Pe scara cu roze-adormite
Urcând pân-la tine.
Împrăștii prin vreme
Întrupatul parfum de iubiri,
Pe aleea cu plopi către stele,
Cu boabe de rouă-n priviri.

Solstițiu

mesaje ascunse în adâncuri de mări
nepătrunse plâng în tăcere chemând
le aud numai cei ce trăiesc
în piesa piesei lui Hamlet
și cărora le spuneau cu toții nebuni

ei sunt puțini și de două ori mai treji
decât toți cei care fără să știe
trăiesc dormind
plictiseala aceluiași vis programat
călătorind la-ntâmplare
în hipnoze ascunse și totuși ei
dintr-un necunoscut punct de vedere
hipersensibili - cărora le spuneau cu toții nebuni -
observă și simt altceva
ceva ce n-a fost încă înfăptuit
în nesfârșita ploaie de gesturi
extravagante șocante hipnotizante
virtuale din plictiseală și din ce în ce mai des

obosiseră până la natura a doua
a oboselii se obișnuiseră
evadând imposibil porniră
căutând comoara cea rară
a gestului niciodată de nimeni
făcut și nicicând
în locul fără poveste
atât de tăcut lipsit de trecut
gestul acela ne-amintit
în vreun mit
descoperit în grădina
care știa că este grădină
dăruind magice fantastice flori
care toate știau că doar sunt
(și lor le spuneau cu toții nebuni)
așteptau căutau a gestului
ivire simțire trăire
în timpul în care știau că nu e nevoie
de zădărnicia tuturor pașilor
rătăciți hoinărind și pierduți
pe aleea celor mai bune intenții
nici de oferta gratuită a unui posibil
romantism digital tehnologic
atât de la modă în ultimul timp

plutea nevăzută prin cosmos
o insulă sferică spre care un zeu îi chema
să-i născocească gesticulând
un alt nume de rostit imposibil
și nici de venerat sau de scris
numele gestului niciodată
de nimeni făcut și nicicând
zeul nu locuise vreodată-n silabe
uitat rămăsese crucificat pe o voce
pe care doar ei
- cărora le spuneau cu toții nebuni -
știau s-o audă cântând căutând
singurul gest niciodată de nimeni
făcut și nicicând

* * *

ore ce curg
în ape cenușii
în tăcerile lunii
ascunse
în căi
nepătrunse
fără viziuni
fără gând
dorm întunecate
formele toate
fără lumină de ochi
fermecate
împietrite
așteaptă
în ore ce curg
liniștite
în ape cenușii
neclintite
un pictor e orb
și cuvântează
unor surzi

Unde?

Unde, grăbite,
Păsările pleacă
Și eu de ce să mai rămân?

Unde, sub cer,
Călători-vor norii
Și eu de ce să mai rămân?

Unde, pe pământ,
Toate frunzele cad
Și eu de ce să mai rămân?

Unde-și topesc, în zori,
Lumina stelele
Și eu de ce să mai rămân?

Unde-ai plecat,
Să nu te pot ajunge
Și eu de ce să mai rămân?

Vezi trandafirul cum pălește,
Cum se-ascunde?
Și eu de ce să mai rămân?
Și unde?

Tristețea a doua

Un cântec, o lumină ori o floare
mă cheamă uneori prin locuri
pe unde mult am plâns iubind,
de parcă sufletul n-a învățat să uite
și, pe tăcute, se-nconjoară
în trupul spațiului trecut.
Încă o dat-acolo n-aș mai putea trăi;
mă-mbracă țesătura unei clipe
ce frigul proaspăt altristeții îmi aduce,
răceala veche a durerii
ce de iubire plânse, cândva; acum,
trăind în al tristeții mele frig
și înaintea vindecării de-o uitare
neînvățată încă,
eu înapoi să vină lacrimile strig
în van,
iar glasul meu e mut
și numai pieptul
mă poartă către inimă tăcut.
Îmi pare c-am uitat
să-l cuprind într o formă
pe cel ce în mine formă nu are.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Constantin P. Popescu
Blog personal: Constantin P. Popescu

Copyright © 2021 Constantin P. Popescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.