CONSTANTIN P. POPESCU

Poemul urmând  

Sălășluia în mine, ca într-o casă,

Un Dumnezeu

Ce se arăta tuturor, fără să-i pese de mine,

Că eram, temporar, casa lui.

Nevinovat mă simțeam pentru asta,

Dar fiii și fiicele mă învinuiau mereu

Pentru acel Dumnezeu

Văzut așa cum se vede

O pasăre sau un cer.

Auzeam, acuzator, strigătul lor.

Mut, îl vedeam,

Ca într-o neagră, nevinovată oglindă,

Nu eu, ci acel Dumnezeu.

Mă găsise, în cele din urmă, după ce de el fugisem,

Ascunzându-mă prin câteva cimitire cunoscute.

Mă găsise, pe mine, fugarul de el,

În cel mai din urmă.

Avea forma unui singur cerc și închis.

Vicios fusesem doar eu,

Mă rostogolisem, șchiop ca de viață,

Căutând adăpost printre morți,

Alergasem cu un picior către soare

Și cu altul spre cimitire,

Păstrându-mi fântâna în dreapta, mereu.

Cu toate acestea, știam că eram

Doar dorința lui de a fi om.

Avea ochii buni.

Tăcea, singur și închis.

Era atâta lume prin cimitire,

De parcă s-ar fi dat ceva de pomană,

Credeam că așa ceva nu e cu putință acolo,

Pentru că știam că moartea e mereu gratuită,

Dar acel Dumnezeu voia să afle totul prin mine.

Plutea prin văzduh un miros de sacrificii,

Încă în mine lucrau puterile unui gol,

Uitam din ce în ce mai des

Numele fiilor și ale fiicelor,

Câteodată îl uitam și pe al meu.

Cum oare să reușesc să reușesc

Să fiu traducătorul stărilor mute?

După aceea, Dumnezeu nu ar mai fi fost singur.

Acum știu de ce mă învinovățeau fiii și fiicele:

Pentru nevinovăția uitării numelor lor

Și pentru a mă fi lăsat cuprins

De acel Dumnezeu cu ochi buni

Singur stând, închis și tăcut

Ca un cerc.

Mai trec uneori prin cel din urmă al meu cimitir,

Un loc al întâlnirii cu oamenii toți,

Unde Totul, ca moartea,

Se dă de pomană pe sine.

Așez pe mormântul meu o singură floare,

Pentru neuitarea numelor fiilor și al fiicelor.

Floarea e un cerc totdeauna deschis

Și Dumnezeu nu mai e vinovat

De-a se fi sprijinit doar de-o umbră.

Șapte apropieri de oglinzi

             Ce este aceea o oglindă? m-a întrebat orbul.

1.

Mărturisesc, în fața imaginii mele:

Sunt fratele celui ucis de ucigașul său frate.

Eram doar două ființe

Luptându-se pentru același suflet.

L-am ucis, iar el s-a osândit să se lase ucis.

Fără capăt ne vom rostogoli

În adâncul văilor împreună iertării:

În simetria palmelor împreunate de sânge,

Eu - el și el ca mine-ntunecat, în oglindă.

De tot ce vezi, cât ești de mândru, orbule?

De tot ce vezi, cât ești de orb?

2.

Metalul scump al anticei monezi,

Oglindă-i chipului cioplit

Ce strălucirea și-o uitase.

O palidă urmă de rază rămase

Între mii cioburi de sparte oglinzi.

În marginea ochiului, ea nu era din sticlă,

De-aceea, spărgându-le hotarul, a-nvins.

Fugea din mâna ce plătise, pierzând,

Ori poate regăsind, acolo, strălucirea.

3.

Se împlinește osânda

De veșnic orb a rămâne

Între aceste nesfârșite oglinzi,

Întunecate zidiri de  himere?

4.

Și eu vedeam că sunt femeie.

Năluca unui plop în oglindă-mi șoptea:

„Eu sunt femeia din tine”, în timp ce noaptea,

Sora fratelui meu, îmi dăruia poeții din stele.

5.

În camera fără oglinzi

Eram nevăzătorul ce niciun rol purta

În oarba comedie a nesfârșitelor zidiri.

Rămăsesem un om, până la cea din urmă frică:

De ce s-ar teme un orb de oglindă?

Nebun e cel singur de-și pune

O mască pe chip în pustiu.

Măsura orbirii e înger sau fiară,

Cum a vederii măsură-i lumina de zi.

Tăcută rămâne oglinda și liniștită

La fel cum îi e cinstea, înțelepciunea ei,

Cu cel care se vede așa cum e văzut.

A locui în imagini e peste putință:

Blând sunt supuse vederii,

Misterele păstrându-și în adânc

Și uneori crucificându-te pe ele.

Cel care vede oglinda n-o crede

Și cel ce-o ascultă e născut a fi orb.

6.

O, voi, monologuri deșarte,

Închipuiri de magice semne închise,

Tăcute, nocturne, ființă nu-mi alcătuiți

Din aceste veșnic fumegânde oglinzi!

În parfumul de roze pălind,

Focul lor înnoptează curând,

Preschimbând petale-n cenușă,

Ca și mâinile mele întinse,

Înghețat într-o placă de sticlă,

Primind nesfârșirea zidirii

Și noaptea întunecatelor oglinzi.

7.

Ce vede oglinda ta-nnoptată,

Printre zidiri de-ntunecate himere,

Cu pleoape deschise, închise, totuna, de orb?

Oglinda altor ochi încă îți este străină:

Vedere, uitare sunt pedeapsele lor.

Soarele Peștilor

Când nimănui s-ar putea să nu-i pese de om,

Închina-mă-voi soarelui peștilor,

Cel fără chip și curgând,

De care doar ei au nevoie

Și-l recunosc drept stăpân.

Lor să le fiu ca un frate

Prin rugăciunea cărei mă supun.

Nu mă ascund

Și afară pășesc din tăcere

Din când în când și vă spun:

Cuminți și blânzi ca peștii, ca mieii,

Ori poate ca poeții,

Egali să fiți cu soarele peștilor,

Sacrificiu pe voi pregătiți să vă dați

Când nimănui s-ar putea să nu-i pese de om.

 

Constantin P. Popescu (n. 18 aprilie 1956, București): Apare în 2008 volumul de proză scurtă Oamenii de lângă noi, editat în regie proprie și distribuit gratuit în 500 ex. Activează în Cenaclul de seară din Bucureşti: lecturi din creația proprie şi comentarii la lecturile celorlalți membri; povestiri publicate în revista ZIP a cenaclului condus de Ion Gabriel Pușcă. În 2010 îi apar cinci poezii în Antologia 55 poeți contemporani a lui V. Becart și povestirea Umbra în Antologiile Revistei Singur. Anul 2011, cu Marmură neagră (povestiri), editura Bibliotheca, Târgoviște, este adevărata sa ieșire în lumea literară.

Autor de mici recenzii on-line şi publicate în diverse reviste din țară pentru cărți ale autorilor români contemporani (Ștefan Doru Dăncuș, George Coandă, Vali Nițu, Cristi Iordache, Eugen Evu, Elena Stan ș.a.). Povestiri publicate on-line la revistasingur.ro, revistanoinu.ro, falezadepiatra. net, ş.a. Membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni (2011). Distins cu premiul „Alexandru Vlahuță” pentru proză scurtă al Societății Scriitorilor Târgovișteni pentru volumul Marmură neagră (2012). Constantin P. Popescu este şi un talentat pictor, prezent în expoziţii de gen, personale şi colective.

Volume publicate:

Oamenii de lângă noi (în regie proprie, 2008)
Marmură neagră (editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011)
Marmură albă (editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012)
Anul tăcerii și alte povestiri (editura Bibliotheca, Târgoviște, 2016)
Douăsprezece nopți (editura ZIP, București, 2016)
Departe de noapte (editura Eikon, București, 2018)
Neliniștea întunericului (editura Pim, Iași, 2019)
Timpul de piatră (editura Pim, Iași, 2019)
Șoaptele umbrei (editura Pim, Iași, 2021)

Blog personal: Constantin P. Popescu

Copyright © 2017 Constantin P. Popescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.