TIANA BADEA - RUGĂCIUNE SUBURBANĂ

 

Tiana Badea  - Rugăciune suburbană (editura Rafet, 2020): Volumul de versuri intitulat sugestiv „rugăciune suburbană” semnat de tânăra poetă Tiana Badea, dezvoltă, într-o venalitate crescută, nevoia suficientă de exclamații, autorul devenind un fel de donator universal a cărui poveste, direct sau indirect, se abandonează offline având o singură preocupare – credința în perfect sau iubirea înzestrată cu o „unică” chemare. (...) O supraabundență de trăiri într-un joc al destinului? O imagine perfectă a ceea ce nu suntem de obicei? Un plus de ritm, reacție la un fenomen invers? O călăuză pentru un teritoriu străin? Desigur înțelegerea acestor „identități” rămâne la latitudinea cititorului, angrenat deja într-un joc solemn acceptând pe rând piesele sacrificate, un îndemn și gestul alb al provocărilor peste noapte. Poeta ne oferă o poezie a momentului cu tonalitatea unei povești specifică unui prag destul de sensibil – adolescența unui fapt iluzoriu. Ne oferă un semn în cuvinte alese despre reconfigurații, perfecțiune și simulacru, posibil sau imposibil de atins, atunci când ridicăm din cuvinte și vers... un mic templu. Simplu ar trebui să le iubești, complex ar defini o postură subliniind devoțiunea pentru sens și o iubire (in)vizibilă cu fiecare look, cu fiecare  enigmă – un leac de rugăciune și vibrație suburbană. (extrase din recenzia despre credința în perfect sau iubirea pentru alt look | o altfel de recenzie - semnată de poetul Adrian Monde)

Astérix și Obélix

Noaptea în jurul meu înălță o umbrelă roșie.
Aruncă în mine o nuanță neînregistrată stelară,
acacia,
iar în pupilă am o valiză de nebuni;
Și se naște copilul cu zece neliniști...

Hai să ne facem soare pe casă!
Și până acolo să conducem o barcă neortodoxă.
Înainte să cântăm pe fundul Atlanticului o iubire înrăită și construită din vermillon.
Cu siguranță se vor revolta filmele cu monștri!
Când ne vom ține de mână toate șuruburile sorții se vor pocăi iar apa se va transforma în amintiri acril-textil.
Indicatoarele nu ne duc la Arcul de Triumf.

Nu.
Îmi dictează cercurile o comoară cu ștaif,

îmbrăcată în salamandre și flori.
Poate doar Astérix și Obélix ne vor conduce,
iar emoțiile mele se clatină pe podul templului.
Prezentăm deja o paranteză a figurii umane;
această biologie a timpului se deschide fix la pagina 11.
Titlul este “Pitagora vest”.
Poți să mă dărâmi dacă vrei, nu uita că am răbdarea acidulată și orice schiță vorbește despre mine.

Dimineața rece de iarnă

Bine, dar eu nu pot să închid poezia; mă ține un fel de rugăciune retro imobilizată.
Tristă...
Un București pictat alandala cu apartamente seducătoare și singure...
O rimă potrivită pentru costumele subterane ale sfinților.
Eu?
M-am vândut căminului de lupi pe ani de zile cu tine și cu pantofii tăi pe scări...
Nunta de pe perete este o tipă pierdută,
obsedată de culori ușoare,
sau dimineața rece de iarnă...

Îmi sărută glezna acest comentariu inteligent;
Aș menționa că îl iubesc, dar nu l-am mai văzut.
Roșu și străzile cu clape pentru credința în perfect și iubirea pentru alt look.


Regula romantică

Sărutul tău mă adună de pe străzi,
mă îmbracă în cea mai romantică oră cu tine
și, pentru că nu există cuvinte,
am să-ți mulțumesc prin semne.

Fiindcă mă iubești, am să mă deghizez în zile și într-un suflet roșu/negru.
Când voi pleca,
te voi asculta în același cântec, noaptea, când nu pot să dorm.

Apoi, să vină vara!
Să nu știu cum mă cheamă, cât mai am de trăit!
Să te iubesc bolnav,
ca o femeie
și ca un copil strigat de Dumnezeu...

Iartă-mi timpul spânzurat în mine!
Am să îmbrac o doamnă
și am să ascund în haine toate mesajele fără aer...

 

Atât de poet

Avem nevoie de o ramură grotescă a realității ca să ne dăm seama că vampirii poartă ochelari.
Pentru a descoperi biografia zilei de azi îți trebuie un procent inedit, mai mare ca stelele purtătoare de ore vii.
Ghidul nostru devine stickere și emoji-uri
pe abdomenul plat al fotoliului din living...

Transform mitul clepsidră într-o vacanță pe malul mării.
Tu ești atât de poet,
încât soarele stă pe un șezlong
și spatele clădirilor învelite în nucă de cocos mi se par flexibile...
M-am așezat pe scaun în prima bancă de la mijloc
pentru că n-am mai mers de mult ca un scriitor pe pereți,
pereții ăia care poartă sutiene roz, mulate...
Și de obicei înainte să plec de acasă mă gândesc la ce voi face când viața nu-mi dă lămâi.

Scurtmetrajele destinului se împart egal pe gardul de tablă
și simt nerespectuos cum sparg suportul de vise de pe laptop.
Pe acoperiș unde am locul meu de creionat mutra mecanică a stâlpilor tensionați
mi se varsă în balada cu zambile tot orașul de câini orbi;
se strecoară prin geacă
un tratament sintetic pentru story-urile de pe instagram.

Azi nu semnează condica apusul așa că ne întindem până la Tokyo cu citate și cafele cu lapte.
Orizontul face genuflexiuni pe agenda mea
și tempera nu se usucă decât la discuții despre bancuri din Moldova...
Atât de poet ești!

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Tiana Badea
Citește poezii din volumele 3M Monumental și Ultimul tren spre infinit

Copyright © 2020 Tiana Badea (Cristiana Ioana Badea)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului