TIANA BADEA - ULTIMUL TREN SPRE INFINIT

Tiana Badea - Ultimul tren spre infinit (editura Aius, Craiova, 2019): La editura Aius din Craiova, colecția Poesii, de care se ocupă Maria Dinu, avându-l ca redactor de carte pe  scriitorul Petrișor Militaru, a apărut în anul 2019 placheta “Ultimul tren spre infinit”, semnată de Tiana Badea, cu un Cuvânt înainte de Dan Ionescu. Călătoria cu trenul Tianei Badea nu știu dacă are ca destinație infinitul, după cum se confesează tânăra poetă, încă din titlul acestei plachete, dar cu siguranță o destinație există și ea nu poate fi, la vârsta autoarei, decât dragostea; dragostea multiplicată, dragostea cu atâtea fațete, câte poate induce lectorului surpriza ingeniozității imaginii și a unui talent ce promite. (…) Îi dorim Tianei Badea să elibereze cuvintele din cătușe, să se bucure de libertatea acestora, sub cerul înalt și primitor al Poeziei! (extrase din cronica Cuvinte încătușate& pledoaria pentru libertate semnată de scriitoare Gela Enea)

Nemuritorul

Pe aleea casei X unde cântă beată acea damă excentrică,

se aude și acum glasul zgâriat al unui om îmbrăcat în alb...

Zile, ce ne inundau visele și inima cu fericire, ard în focul de paie imens

din  ochii mei roșii

Și vreau să țip cât pot de tare,

să poți auzi vocea mea ce te imploră să declari imposibilul și să te întorci,

doar să te mai țin de mână o singură dată...

Acum tu niciodată n-ai să te mai întorci

și în sufletul meu, al iubirii și al sorții

Ai murit, nemuritorule...

Vânătoarea nunții

Plec.
Singură, în spate cu doi plopi și trei urzici contrafăcute-n lut,
la capătul tuturor speranțelor pe un câmp orb iubit de baltă și pădure,
să construiesc acolo cu două mâini de om
romanticul în cărămidă...

Pe marginea șanțului de pământ unde cântă dimineața lăutarii primăverii și copiii salcâmului...
Mă agăț aici de iarbă și de pustiul beat al zilelor ce urmează,
într-o casă moartă de chirpici înconjurată de plumb și timpuri trecătoare,
unde dansează uzi brazii în potecă
și cântă singurătatea cu lacrimi de crocodil...

Am să mănânc doar pâine de făină și zahăr și câțiva crapi aduși de apă.
Așa vreau să trăiesc,
lângă o cișmea sarcastică din piatră care-mi alină dorul de vorbă când ies la pescuit și n-am cu cine să mai râd.

Aici, unde mă mut cu sentimente și gânduri imposibile,
am să-nfloresc un măr în prispă ce răsare din nimic,
să-mi cadă-n inimă merele lui albe...

Am să te uit odată cu vânătoarea nunții ce mă trimite fără amintiri la capăt de lume muritoare, eu fiind nemuritoare
Și-mi voi petrece fără tine imposibil, nemurirea în noroi, sub un pod sărăcăcios într-o casă bătrânească...

La cules de vise

Am iubit cerul și zilele hrănite cu privirea pustiului,
Locurile venerate de pământ..
Eram prizonieră într-o lume haotic de frumoasă...

Am copilărit în secret,
locuiam într-un pantof și număram stelele poeme în fiecare joi...

Iubeam poezia, era înaltă
trecută de patruzeci de ani,
purta mereu pe cap un turban din lână, de culoarea vișinului și niște mănuși din lemn de nuc...
Trăia într-o rulotă fără roți, veche, bătută de timpul ce urla în ea la fiecare apus, unde avea un pat de paie și o colecție de timbre.

Eram așa de bune prietene, mergeam împreună la cules de vise în fiecare zi, la răsărit, apoi la pescuit pe seară și bârfeam valurile Jiului..
Pe mal, ne privea de sus, ostentativ papura îmbrăcată în rochie de mireasă ce nu-mi dădea voie să tac...

Intram prin ușile închise într-o nemurire verde și ne așezam lângă cuvintele străine în căruță,
apoi plecam împreună cu pluta ce spărgea semințe în discuțiile cu peștii...

Din sticlă, din plastic,
ascultam împreună cum cânta orchestra nopții în pădure pe la patru, iar noi așezate într-un șezlong cu cafeaua în mână priveam neștiutoare cum mi se rătăcește gândul...

Amanții zilelor de marți

Mă simt uitată într-un veritabil amurg,

ce se pierde întâmplător în brațele mele și plânge cu ochi nevăzători a îndoială...

Mă simt trădată  de tăcerea subită a zilelor de colț, ce se leagănă-n poeme

și-mi jură iubirea de dincolo de lume...

Port același vis pe cap, plimbat în doliu și agățat de priviri discrete...

Același vis de trei versuri și patru catrene alungat într-o perpetuitate anostă...

Mi-am fumat elegant toate multele vieți,

iar acum mi-a rămas doar jumătate de viață scrisă în pământ de doi idoli anonimi...

Mi-a rămas doar gândul în forme diferite scris de amanții zilelor de marți, scriitori ai timpului de aur...

Iubirea

Ce-ș mai bate iubirea joc de noi, oamenii ăștia simpli și iubitori de risc...
O nenorocită dacă mă întrebi pe mine,
azi te duce în al nouălea cer mâine te îngroapă în pământ, apoi vine cu păreri de rău...
Dar speră,
speră în iubire, chiar dacă e cea mai mare zdreanță care nu iubește, n-ai de unde știi când are chef să te favorizeze...
Iubirea e josnică și lașă, niciodată nu recunoaște când greșește, tot pe noi aruncă vina și ne certam unii cu alții ca la ușa cortului...
Dar e de treabă uneori,
din iubire oamenii se nasc,
din iubire oamenii au ridicat imposibilul...
Și iubirea asta, ca vremea și vântul, trecătoare...
Nimeni nu înțelege această entitate a iubirii, poate doar cei care o cunosc, prietenii ei cu care iese la cafea în fiecare weekend...
Ea e nemuritoare, dar oare, în toată nemurirea asta a ei tomnatică și romantică,
nu se satură de existență?
Eu aș muri, sincer...
Mi-aș pune capăt zilelor doar din curiozitate să văd cum mai e și prin alte părți...

Iubirea e cumsecade când iese în lume...
Odată m-am întâlnit cu ea la piață și, foarte de treabă, mi-a zis că mă ajută cu poezia când are timp...
Mi-a zis acum ceva timp să am răbdare că-mi arată sufletul pereche,
că mi-l arată, nu ca mi-l și dă...
Of, iubirea...
Cât de malefică și bună poate să fie...

Pe acoperiș cu cerul

Am început să stau trează noaptea pe o bancă, undeva pe un acoperiș roșu,
unde un vânt egoist și rece îmi vâslește amintiri frumoase și-mi recită glose...
Poate vă gândiți ce fac eu singura noaptea pe casă
așa, ca o nebună în loc să dorm...
Îmi mai ține companie cerul fără stele, mai vorbim din când în când...
Cândva eram prieteni, dar luna lui eternă și puțin cam posesivă ne-a îndepărtat, viața și baladele ei, ne mai poartă unde a fost odată ca niciodată...
Despre prietenia noastră, sunt de scris multe versuri și de spus multe cuvinte rătăcite...
Uneori, stelele lui nu m-au vrut lângă el, iar seara nu-și mai făceau apariția distinsă și el încerca să mușamalizeze absența lor prin propoziții simple...
Eram foarte îndrăgostită, atât de îndrăgostită încât dormeam pe casă.
Mereu m-am întrebat dacă a simțit la fel...
Dar avea harem de stele,
avea și luna pentru o veșnicie,
acum e prea târziu să mă gândesc la asta, nu mi-am dorit să stric prietenia noastră magică...
La un moment dat, în amorul artei ce leagă discuțiile noastre albe am să-i spun acest adevăr neînsemnat...

Citeste mai multe poezii aici: Tiana Badea,  Tiana Badea – 3M Monumental și Tiana Badea - Rugăciune suburbană

Copyright © 2020 Tiana Badea (Cristiana Ioana Badea)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului