MONICA ROHAN - HALTATERRA
Monica Rohan – HaltaTerra (Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2020): Descoperită de poeta Constanța Buzea, un extraordinar radar de talente, autoare a zece volume de poezie și a unuia antologic, Monica Rohan este o poetă foarte bună, afirmată de multă vreme, dar din păcate, eu m-am întâlnit cu poezia ei abia la volumul Translucid, apărut în 2014. Între timp, grație rubricii mele de poezie de pe blog, am avut ocazia să-i cunosc și poezia scrisă în ultimii ani, inclusiv din HaltaTerra, volum excelent, terminat acum trei-patru ani, care iată a ajuns în pragul tiparului. Nu prea îmi place să compar volumele poeților între ele, să constat progrese sau regrese, dar senzația mea de cititor este că prin această carte poeta a mai trecut un prag. Nu mai spun că prin poeziile cele mai recente, de după HaltaTerra, parcă se pregătește să mai treacă unul. Eu îi doresc succes, ba chiar, fire activă fiind, îi țin pumnii! (Cuvânt pe coperta a IV-a a volumul HaltaTerra – semnat de scriitorul Liviu Antonesei)
Pre-Față:
ÎNSĂ
Când voi avea (eu) destulă putere
să dau la o parte rumegușul
să tai litera ucigătoare
din carnea crudă a lemnului
rana s-o curăț
Atunci
după ce mă voi vindeca
voi avea destulă putere
și – în sfârșit –
să tai litera ucigătoare
să mă vindec...
HALTA TERRA (incipitur)
Lumina se cuibărise
în trenul de noapte
și gonea bezmetic prin bezna inimii mele
era o lumină cât bobul de sânge incandescent
traversând veacurile
în trenul de noapte
al viaților Vieții...
SINCOPĂ
Ca-ntr-un cuptor
în stomacul acestei păsări de pradă
pârjolită pe-o parte șed
cu frica făcută ghem
în sân cuibărită.
Uliul aprig neînfricat
suie lance în jarul bolții cerești
smulge hălci de jar
lasă stelele oarbe
flacăra visului o înghite -
Și-uite-așa rămân vlăguită
fără ochii în care visam
bolta cu stelele
până la ultimul vers
care întotdeauna uita
coordonatele
stației orbitale haltaterra -
și noaptea arsă e jumătatea digerată de viață
și of
e vremea să mă întorc
pe cealaltă parte
(de mi-o mai fi)
să mă întorn înspre
translucidul din oul-primar
clipocind înstelat de miracol.
în stomacul acestei păsări de pradă
pârjolită pe-o parte șed
cu frica făcută ghem
în sân cuibărită.
Uliul aprig neînfricat
suie lance în jarul bolții cerești
smulge hălci de jar
lasă stelele oarbe
flacăra visului o înghite -
Și-uite-așa rămân vlăguită
fără ochii în care visam
bolta cu stelele
până la ultimul vers
care întotdeauna uita
coordonatele
stației orbitale haltaterra -
și noaptea arsă e jumătatea digerată de viață
și of
e vremea să mă întorc
pe cealaltă parte
(de mi-o mai fi)
să mă întorn înspre
translucidul din oul-primar
clipocind înstelat de miracol.
CĂLĂTORIND
În cașeta de melasă
tău adânc ochiu-și desface
se deschide, adumbrită
pleoapa lumilor, vorace,
să ne-nghită.
Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund
și respir vocalele laolaltă cu ploaia
din raiul duminicii
merg mai adânc peste șinele încinse
de dogoarea
tălpilor mele
carne vie răzuită în colții
cuvintelor călătoare.
În căsuța de melasă gara mică își smulge inima
și șuieră de dor
și scrijelește dulci cântări
peste pereții umbrei, tremurători.
Tu nu lua seama la bocetul inimii sale
sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,
taie precis o copcă rotundă
în gheața sângerândă
forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.
tău adânc ochiu-și desface
se deschide, adumbrită
pleoapa lumilor, vorace,
să ne-nghită.
Nu te teme! Iezeru-i iluzia unde mă scufund
și respir vocalele laolaltă cu ploaia
din raiul duminicii
merg mai adânc peste șinele încinse
de dogoarea
tălpilor mele
carne vie răzuită în colții
cuvintelor călătoare.
În căsuța de melasă gara mică își smulge inima
și șuieră de dor
și scrijelește dulci cântări
peste pereții umbrei, tremurători.
Tu nu lua seama la bocetul inimii sale
sapă-nainte, tu nu ești prada ispitei,
taie precis o copcă rotundă
în gheața sângerândă
forează gang înțelept în muntele acestor nelămurite plecări.
Ca un scai negru zgârie încheieturile mele
și se agață de tivul fiecărei zile
cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige
așa se arată omniprezenta
în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții
ea se tânguie dulceag și grețos
dulce îngrețoșat este bocetul ei
care unge obloanele și odăile se deschid
înaintea nopții eterne
așa se arată Moartea, numele ei nu mă
cutremură, nici odihnește
globul păpădiei cât botoșeii pisoiului
peste pământul reavăn
și peste pielea albastră a cerului
îmi este la fel de aproape
lovește egal, în aceeași inimă
umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,
afluentul de mătase al fluviului înghețat.
și se agață de tivul fiecărei zile
cheagul sângelui înnegrit e o ancoră cu miriapode cârlige
așa se arată omniprezenta
în cina surâsului apus, și-n sarea dimineții
ea se tânguie dulceag și grețos
dulce îngrețoșat este bocetul ei
care unge obloanele și odăile se deschid
înaintea nopții eterne
așa se arată Moartea, numele ei nu mă
cutremură, nici odihnește
globul păpădiei cât botoșeii pisoiului
peste pământul reavăn
și peste pielea albastră a cerului
îmi este la fel de aproape
lovește egal, în aceeași inimă
umple cu sânge călduț jumătatea voioasă,
afluentul de mătase al fluviului înghețat.
ÎNCEPUT BUN SĂ PUI PORNIRILOR TALE
Nu pot fugi
lunca asta-i vârâtă-ntr-o minge de piele
fără cusături
perfectă aproape.
Uzurpată inima fiarei
zburătoarele sure
furnicile acre
pigmeii
invadară flancul de răsărit.
Un cheag al nopții într-un râu de cerneală.
Zadarnice-s stegulețele rătăcind pe canale
batiste de ceață fluturând însemnele păcii –
nu-i cine să sape o breșă
cu propria-i răsuflare.
Cui puterile să-i fie îndeajuns de plăpânde
să-nduplece aerul cald
să iveasc-o scânteie
să pornească din nou inima veche
fiara blândeților noastre
îngropată în lunca dintâi...
lunca asta-i vârâtă-ntr-o minge de piele
fără cusături
perfectă aproape.
Uzurpată inima fiarei
zburătoarele sure
furnicile acre
pigmeii
invadară flancul de răsărit.
Un cheag al nopții într-un râu de cerneală.
Zadarnice-s stegulețele rătăcind pe canale
batiste de ceață fluturând însemnele păcii –
nu-i cine să sape o breșă
cu propria-i răsuflare.
Cui puterile să-i fie îndeajuns de plăpânde
să-nduplece aerul cald
să iveasc-o scânteie
să pornească din nou inima veche
fiara blândeților noastre
îngropată în lunca dintâi...
CUM VOM RĂSPUNDE
Noi cum vom răspunde?
Cei care ne lăsăm la pământ
cei care
fără împotrivire
stăm de veghe nopților lumii –
Un partid al celor
de bună voie
ieșiți afară din cămășile branduite
căutătorii nimicului în adâncul
florii de mur...
Oho,
vine vremea inadecvată
când evantaiul pliat
își distruge culorile
se-ntoarce în salcia plutitoare
se lasă dus înapoi tulburând apei desenul.
Noi cei lipsiți de ambiții
cu spinarea imprimată în glod,
noi, cei scăldați în fluviul Căii Lactee –
Noi cum vom răspunde?
Cei care ne lăsăm la pământ
cei care
fără împotrivire
stăm de veghe nopților lumii –
Un partid al celor
de bună voie
ieșiți afară din cămășile branduite
căutătorii nimicului în adâncul
florii de mur...
Oho,
vine vremea inadecvată
când evantaiul pliat
își distruge culorile
se-ntoarce în salcia plutitoare
se lasă dus înapoi tulburând apei desenul.
Noi cei lipsiți de ambiții
cu spinarea imprimată în glod,
noi, cei scăldați în fluviul Căii Lactee –
Noi cum vom răspunde?
BECIUL DE SUB VIAȚĂ
Un parfum nedefinit
parcă un pic fad
parcă un pic veșted
când pătrund în beciul
de sub viață –
nu-i niciun cuvânt care
să poată întoarce din drum frumusețea.
Acolo ea șade amorțită între vise
ia câte-o înghițitură lividă
scuipă grindină ghemotoace de flori ofilite.
Pomii toți au ghearele strâmbe
scormonesc inutil
după comorile ascunse
în pământul brăzdat de rădăcini.
parcă un pic fad
parcă un pic veșted
când pătrund în beciul
de sub viață –
nu-i niciun cuvânt care
să poată întoarce din drum frumusețea.
Acolo ea șade amorțită între vise
ia câte-o înghițitură lividă
scuipă grindină ghemotoace de flori ofilite.
Pomii toți au ghearele strâmbe
scormonesc inutil
după comorile ascunse
în pământul brăzdat de rădăcini.
REFLUX
Vântul din urma trenului
mătură smalțul de pe surâs
îl ridică-n văzduh
și aerul se împestrițează cu zâmbete,
fâlfâie tabla numelui „Haltarerra”
smulge litere din corpul cuvintelor (alta era harta –)
ca și cum petele de lumină
ar mai putea fi mutilate...
(Cățelușei i-au extras două măsele –
e bătrână și blândă dintotdeauna –)
Când încetase să cadă zăpada
și florile miroseau a rugină
câmpul desprimăvărat și-a umflat plămânii
cu baloane în care puteai aștepta liniștit
întins de-a lungul șinelor
ori chircit între malurile însorite...
M-am temut când trenul zvârlise
salbă de stropi incandescenți.
M-am temut că moartea are brațele
bandajate cu pagini nescrise.
M-am temut că blândei canine îi amputaseră
organele devotamentului...
Dar tocmai atunci încetinise
vântul din urma trenului
și tabla cu numele Haltaterrei
scârțâia domol ca un leagăn cu prunc
gângurind realcătuirea
primelor dulci cuvinte...
mătură smalțul de pe surâs
îl ridică-n văzduh
și aerul se împestrițează cu zâmbete,
fâlfâie tabla numelui „Haltarerra”
smulge litere din corpul cuvintelor (alta era harta –)
ca și cum petele de lumină
ar mai putea fi mutilate...
(Cățelușei i-au extras două măsele –
e bătrână și blândă dintotdeauna –)
Când încetase să cadă zăpada
și florile miroseau a rugină
câmpul desprimăvărat și-a umflat plămânii
cu baloane în care puteai aștepta liniștit
întins de-a lungul șinelor
ori chircit între malurile însorite...
M-am temut când trenul zvârlise
salbă de stropi incandescenți.
M-am temut că moartea are brațele
bandajate cu pagini nescrise.
M-am temut că blândei canine îi amputaseră
organele devotamentului...
Dar tocmai atunci încetinise
vântul din urma trenului
și tabla cu numele Haltaterrei
scârțâia domol ca un leagăn cu prunc
gângurind realcătuirea
primelor dulci cuvinte...
HALTATERRA – stația terminus
Haltaterra cu toate luminile stinse,
aș vrea să cobor
însă cum aș putea
când inima mea stă întinsă pe-un nor
și așteaptă vârtejul
din urma acestui hohot
al trenului șarpe-balaur
sălbatic pornit peste paloșul
ascuțit, unde burta lui sângerează
și aruncă scântei de pucioasă
și de floarea-durerii
inima ea mă așteaptă agonizând
și își smulge plasturii dureroși
peste crânguri cu tineri aluni
se vede încă plutind ca-nainte de-a fi
vârâtă forțat în cazanul pieptului meu –
Oprește!
Oprește vaierul nesfârșitelor șine
supliciul grădinii cu spini în cuvinte
și urzici carnivore
nesfârșitele drumuri taie lumina în două
și lasă cerul orfan și țărâna orfană
două șine străine între care văzduhul e-o rană
și un plâns neoprit
și un dor fără casă...
aș vrea să cobor
însă cum aș putea
când inima mea stă întinsă pe-un nor
și așteaptă vârtejul
din urma acestui hohot
al trenului șarpe-balaur
sălbatic pornit peste paloșul
ascuțit, unde burta lui sângerează
și aruncă scântei de pucioasă
și de floarea-durerii
inima ea mă așteaptă agonizând
și își smulge plasturii dureroși
peste crânguri cu tineri aluni
se vede încă plutind ca-nainte de-a fi
vârâtă forțat în cazanul pieptului meu –
Oprește!
Oprește vaierul nesfârșitelor șine
supliciul grădinii cu spini în cuvinte
și urzici carnivore
nesfârșitele drumuri taie lumina în două
și lasă cerul orfan și țărâna orfană
două șine străine între care văzduhul e-o rană
și un plâns neoprit
și un dor fără casă...
Citește aici mai multe poezii din volumul: HaltaTerra
Citește mai multe poezii aici: Monica Rohan, Ardere lină, Paravis, Am ajuns până aici
Copyright © 2020 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Copyright © 2020 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment