DANIELA NICOLAESCU

In my head

Capul meu e găleata cu care scoți apa din fântână
am suficient cât să hrănesc 20 de cămile însetate
ce traversează deșertul Sahara

Când eram tristă mă aplecam deasupra fântânii
și strigam tare strigam în capul meu îmi auzeam ecoul
”ajută-mă”
„ajută-mă”
strigând în fântână ani în șir
am învățat să îmi răspund singură la întrebări
cu întrebări

Și balerina din cutiuța muzicală e un Sisif
ce trebuie sa danseze pe loc pe aceeași melodie
privindu-se în oglindă

cu timpul
am învățat să îmi port tristețea ca pe o
cămașă de noapte
prea largă
să fiu un cinematograf gol
(fără scaune) te invit să privești
aceiași scenă în care un copil sparge geamurile
și Chaplin le pune la loc

„În cinematograful ăsta gol
respirația ta în ureche
atât de erotică” mi-ai zis

Știu că sunt muta din trenuri ce vinde fiecare mărunțiș
un breloc, un pix fără mină, niște cărți de joc
muta de care tu te-ai îndrăgostit și nu are ecou
fântâna seacă
deasupra căreia se balansează o găleată
amenințător
o ghilotină imprecisă

las ușa întredeschisă în caz că te răzgândești
ușa încuiată cu lanț lasă mereu un spațiu
ca pentru a îți arăta posibilitatea unei libertăți
pierdute

când eram mică, credeam că hainele cresc odată cu mine
că lucrurile din jur se micșorează când plâng
aș fi jurat că și corpul s-a strâmtat din cauza lacrimilor
zbârcindu-se
mâinilor stafidite în apă se impuneau
ca o evidență

inima mea
o minge anti-stres pe care o strângi în mâini
inima ta
un ceas deșteptător căruia îi tot dau
snooze snooze

Curiozități

Ce simte pianul când dă naștere sunetului

ce simte sunetul când e absorbit de ureche

ce simte trupul lăsat gol într-o încăpere goală

ca un animăluț de pluș în patul copilului

ce simte ploaia când atinge pământul

dar pământul când e atins în creștet de

picătura chinezească?

Niflheim

Numele tău e Niflheim, copiii din fața blocului iți ziceau Nifl.
Când erai mic, bacteriile ți-au mâncat sufletul.

Tu înțelegeai lumea atât cât își poate înțelege un pește acvariul,
în oglindă, conturul tău de mort, o liană,
un șarpe care își mușcă inima.

Atunci era Aprilie. Lună fatală compusă din
30 de harpoane aruncate la întâmplare în mine. 30 de
fluvii, munți, caverne. dacă ar exista un capăt al lumii
acela ai fi tu.

E  luna când
privirile îndrăgostiților își întind aripile
ca fregatele deasupra mării
două mâini galbene care descheie cerul
nasture cu nasture.

tu nu poți înțelege mai mult decât
pricepe un copil din gânguritul lui.

Niflheim, în țara de gheață
s-a lăsat o tăcere albastră.

 în țara mea nu există oameni, există doar
crizanteme, copaci zdrobiți de grindină

mușuroaie de furnici și
uriașe căpițe de fân ce iau forma singurătății.

Și  mai există o certitudine: tu te vei dezlipi
bucată cu bucată și vei lăsa rana
să se infecteze. Dar ce contează, Niflheim?
astrele nu ascultă niciodată de bezna lor iar intervalul dintre
2 stele înseamnă moarte.

***

iubirea stomacului pentru hrana lui

nu diferă cu nimic de ceea ce simți când trupul

se depune ca praful deasupra lucrurilor

și toate obiectele lumii îl iubesc cu încetineală

integrându-l ca pe o piesă indispensabilă în alcătuirea lor

bolnav, el nu servește nici de pernă

nici de leagăn, nici de măturat podelele

nici măcar de pat pe care să te odihnești

la sfârșitul zilei

obosit de injustiția unei frumuseți

ireparabile

Virusul, Eu

Pe zi ce trece cresc tot mai mare

și goală

ca un bambus

aici singurătatea capătă forma unei muște

bâzâindu-ți în urechi când nu te aștepți

neputând-o nimici, o lași

să-și facă de cap

singurătatea e un Vid

încape într-un borcan, poate să

vină și de pe țeavă,

când nu te aștepți

pe 6 piciorușe nevrozate

(îmi explică bătrâna de la parter)

într-o zi ne-am trezit din cărțile și jocurile noastre

am auzit uralele, virusul ne părăsise

am tras jaluzelele, am căscat

cei 1001 de demoni ne părăsiseră și ei

trântind toate ușile în în urma lor

nu ne mai rămânea nimic de făcut

Am rupt pagină cu pagină din caietul ăsta

ce i se zice viață

rămân doar cioturi și frânturi de cuvinte

de pildă uite acolo un „rămâi” și „te rog, nu pleca”

sau un „ultimatum”, „sfâșiere”

împroșcând spume de șampanie sau epilepsie

tot una

rămâne doar ticăitul ăla din pântece

tic tac tic

și vârtejul gândurilor ca într-o mașină de spălat

degeaba tot apăs opțiunea „scurgere”

degeaba apăs butonul „exit”

ca ușile liftului să deschidă alte uși

ca sub pielea mea să crească altă piele

ca peste creieri sa crească alții ca o excrescență

degeaba

nimic bun nu ne așteaptă, zic

virusul ne-a părăsit de răi ce suntem

ochii sfinților s-au închis în icoane

cerul zboară în porumbei

aerul respiră oamenii și scuipă

căldura ne simte și transpiră

singurătatea se simte tot mai singură

visul ne visează zbiară

și ne scuipă

suntem un virus autocolant pe

pântecele unor obezi

abțibildul ăla ce vine o dată cu guma de mestecat

și mi-l lipeam pe mâini crezând ca e un tatuaj

frumos și inutil

frumos și inutil

Bordeaux (Aprilie, 2015)

Lumina se cerne la asfințit

Cupolele catedralelor se unesc într-un imn

Fanfare străpungându-mi ființa

Un ochi caleidoscopic închide în el toate visele nerostite

Polifonia acestei frumuseți băștinașe și gânduri mute...

Mă descompun în acest spațiu translucid fără formă și fără măsură,

Devin una cu cerul și cu respirația caldă a pământului.

Bordeaux, pământ străin al inimii mele

Bordeaux, cer nesfârșit sub clar de lună

Mă adăpostesc la liziera acestor clipe nesfârșite

Avortându-mi tristețea pe Garonne

Pământ fără frontiere

Metisat, umbrit, sterp

Primește atingerea buzelor mele

Îngânatul unei stingeri precoce

Primește închinăciunea acestei inimi care tresaltă

La întâmpinarea zorilor

Te privesc îndelung ca într-o uitare neomenească

Ochii mei nu sunt umani, ei reflectă

Tăcerea sălbatică a Garonnului

Verdele crud, descompus. Verde, tot mai verde

Freamătul din Amazonia al devierii

Poartă-mă, Garonne, undeva dincolo de frontiere

Scâncind, să devin scâncet

Legănându-mă, să devin leagăn, 

Sărutând, să devin sărut

Închinându-mă, să fiu plecăciune

Pentru totdeauna, a ta.

Note despre mine însămi:

Daniela Nicolaescu (n. 28 august 1993, Rădăuți): Scriu poeme și proză scurtă de la o vârstă fragedă și abia recent am început să public pe platforma culturală online „O mie de semne”, ”Harta egalității„  (sub pseudonimul Elle Nicolaescu) precum și un grupaj de poeme psihologice în Revista de Terapii Creativ-Expresive și Dezvoltare Personală Unificatoare. Sunt absolventă a Facultății de Litere și Psihologie din București  și a unui Masterat de Studii Interculturale și Traducere Franceză-Engleză al Universității din Leeds. Locuiesc în Anglia și rareori mă bucur de soare. Interesele mele converg spre interdisciplinaritate, mă pasionează cercetarea, tartele cu lămâie, Chet Baker și scrierile lui Matei Vișniec. 

Citește aici: Daniela Nicolaescu - Dragă S. și Daniela Nicolaescu - Recu(naștere)

Copyright © 2020 Daniela Nicolaescu 

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.