MARIETA CRISTIAN

Dați-mi cuvântul!

Cer unii disperați un punct de sprijin

ca să răstoarne Universul.

Eu n-am nevoie chiar de-atât de mult.

Mi-ajunge un Cuvânt...

Doar unul singur!

Un „da”,   

un „nu”...

un „Te iubesc!”

sau  poate,

„vreau”...

sau „pot”

sau „cred”

sau „sper”...

Fragmente rupte,

sfâșiate,

din plasma universului,

din inima Lui,

Lumina Lui.

Au încifrate-un cip atât de amplu,

de complex,

de percutant!

Că fiecare-n parte, folosite

într-un moment anume,

când clipa urlă și disperă,

când Timpul curge parcă mai grăbit

poate s-aducă peste noi potopul

sau,

poate,

lumea s-o salveze

și s-o îmbrace în veșmânt de mit!

Ne place, nu ne place...

Asta e!

Cuvintele-s matricea noastră.

Ele compun în fiecare dintre noi

o diagramă, o structură...

Numai că-n loc de mult prea uzitații,

prea contestații atomi,

aleargă-n cavalcadă

Cuvintele –

aceleași pentru toți,

dar conectate la altă sursă,

alte tensiuni...

Altă sonorizare,

altă consistență...

Unii le torc...

alții le țes,

le pun urzeală

de mătase

sau le îmbracă-n catifea.

Unii le șlefuiesc ca nestemate,

le-nchid pentru eternitate aroma,

parfumul inedit

în sarcofage blestemate. 

Unii meșteșugari

și negustori mai pricepuți 

le-ascund

în cutiuțe

numai bune de vândut

în târguri, 

pe la proști,

ducând cu ele,

cutii ale Pandorei,

tot răul lumii…

Prea curând dezlănțuit.

Unii sculptează,

fără milă,

în lemnul sângerând subit…

Și rănile adânci

se-mbină

cu altele

pe câte-un suflet chinuit.

Le-mbracă-n spini,

le pun coroană de jăratic.

Și-n zbor

de inorog sălbatic

vor străbate, 

într-o clipită, 

dus-ntors,

tot Timpul.

Unii le răstignesc ca pe Iisus.

Alții le prind,

în nopți de Sânziene,

în dansul nebunesc al ielelor.

Unii le pun,

la sânul de fecioară,

pruncii metaforelor – 

orfani flămânzi zvârliți 

pe apa Tibrului

de regii cei invidioși.

Alții le pun

să joace șah,

mutând cu patimă,

contrastele.

Se luptă binele și răul,

frumosul și urâtul,

iadul și raiul

cu-ncrâncenare fără vreun câștig.

Cel mai firav Cuvânt

ascunde-o viață-ntreagă,

o filozofie,

un circ

sau chiar un teatru cu zeci de roluri,

aplauze

sau huiduieli…

Doar unul singur poate scrie 

nu una,

ci o mie de istorii,

mitologii,

chiar de-s întoarse,

geneze

sau apocalypse.

De-aș face o călătorie

într-un cuvânt,

aș face-o simplu,

cu uimire nejucată,

cu bucuria unui lucru nou

descoperit

și cu credința 

că totul este-aievea,

că visul, în sfârșit, s-a împlinit.

Dați-mi Cuvantul

pentru-Acum

și-Aici,

ca să răstorn tristețea

care mi-a cotropit ființa…

Promit orice regat din mine!

Vă dau speranța,

vă dau visul!

Vă dau iubirea sau chiar viața!

Dar VREAU CUVÂNTUL!

Miros de fân  proaspăt cosit

Ca orice ins contemporan

mă claustrez, mă-nchid în mine

ca să scap de avalanșa de intruși –

mirosuri,

sunete,

oferte,

informații...

Cunoașteți!...

Îmi pun

pereți antifonați,

uși cu zăbrele din fier forjat...

căști la urechi,

mi-acopăr ochii,

baricadez tot, tot...

dar,

inutil,

căci sufletul rămâne dezgolit.

Acum,

recent,

am tot simțit

cum se strecoară

prin pereți

miros de fân proaspăt cosit. 

Și nu e singur...

asortat de miere,

levanțică

și lucernă.

În fiecare por îi simt tăria

și mă îmbată ca un whisky fin.

Mirosul ăsta trezește-n mine

timpul adormit…

Copilăria

năvălește-n cavalcadă,

rostogolind,

prin praful amintirilor,

emoții pure,

fragede,

nevinovate.

Și se cutremură sub mine pamântul de frumusețea Timpului Copil!

Miros de fân cosit plutește-n aer,

când cerul se prăvale peste noi

într-un apus visând la nemurire…

Foșnesc sub coasa timpului grăbit

Și mă aplec,

mă las strivită…

Îmi simt aroma proaspătă de fân cosit, 

în vara târzie,

țâșnind și risipindu-se tăcut,

ca să scânteie –

apoi,

în constelațiile timpului,

oprit și el să savureze 

mirosul inedit

de fân proaspăt cosit…

Când timpul va-ngheța și pentru mine,

chiar dincolo de el,

eu

voi simți

aroma fragedă,

păstrată în ghețarul de secunde,

și-ncet, încet,

cu picurii topiți din mine 

va invada o lume nouă

ce n-a avut până acum norocul

să simtă mirosul de fân proaspăt cosit.

Mă voi ascunde cu el

în lanul de lucernă, 

așteptând...

Și voi ramâne-acolo

pentru mult ... mult Timp...

tot  asteptând…tot asteptând...

și-atât de strâns îmbrățișată cu EL,

încât am început

să simt 

c-am  devenit deja miros de fân proaspăt cosit...

Fugit irreparabile tempus

Toți suntem la fel –

Îndrăgostiți de propria imagine.

Ar trebui să recunoaștem public cât ne iubim pe noi.

Într-o astfel de încercare a mea –  

De a-mi descoperi alte noi motive de iubire –

Narcis din mine,

supărat, contrariat,

M-avertizează că îmi lipsește ceva!

Da, îmi dau seama... nu mai am amintiri!... recunosc!

Chiar nu am!

Nu am amintiri!

Am doar povești țesute din fire

sfâșiate

din nostalgii și zâmbete

forțate și răsucite-apoi a tors...

Și scrise... jalnic!,

Cu litere stâlcite,

prost frazate și așezate-n pagină

alfabet străin,

adevărate hieroglife.

Parc-ar fi scrise de-un analfabet…

Mai mult chiar mi-e și jenă 

să recunosc,

de mâna tremurândă a unui psihopat

anagramat

ce nu respectă

cele mai elementare reguli de scris…

Un cititor modest chiar ar fi și el desigur revoltat!

N-am amintiri!

Am doar senzații retrăite involuntar

Fără să știu ce reprezintă,

Fără să pot

să le înregistrez într-un dosar.

N-am amintiri!

Am multe păreri de rău

Venite în cascadă

peste timpul gol

în care mă zbat 

plutind

închisă

ca-ntr-o dronă defectă,

purtată de vânt fără vreo șansă de-a mă redresa.

N-am amintiri!

Am mult albastru pe retină

Și roșu,

în cuvântul sângerând, 

Ucis,

când s-a născut 

și n-a putut să plece-n lume,

S-ajungă pân' la tine,

De răul ce ar fi făcut.

N-am amintiri!...

Nu am trecut!...

Am viitorul nenăscut. 

Am multe începuturi...

Neîncepute.

Am nostalgii pe care le voi trăi cândva

Când lumea se va așeza din nou

Trecând prin,

mult prea folosită-n prorociri,

Apocalipsă.

N-am amintiri!

Chiar aș putea să jur!

Te am pe tine!

Prăbușit în ce-a rămas din noi,

Zbatându-te,

ca un Manole, 

să te reconstruiești

din bucățele de suflet

împrăștiate

ca după un dezastru aviatic,

luptându-te

să te ferești

zadarnic

de plumbul topit

ce curge ca un râu vulcanic

… din Nimic!

N-am amintiri!

Am mugetele mării infuriate,

Albastrul sublim al unui cer urcând

Din ce în ce mai sus

fără să poată fi oprit,

Pustiul chinuindu-se 

Să-ncapă-ntr-o clepsidră 

ce a-nceput deja 

numărătoarea inversă.

N-am amintiri!

Dar am sublimul,

absolutul,

infinitul…

Și un tic-tac bezmetic

ce mă obligă să-nțeleg,

odată pentru totdeauna!,

că EL,

școlit și bine instruit,

le urlă

în timpane tuturor refrenul scrâșnind pentru că știe!

Știe de ce...

fugit irreparabile tempus!

Note despre mine însămi:

Marieta Cristian (n. 29 decembrie, Alexandria): Da… am început să scriu în urmă cu doi ani, am publicat două volume –Mitologie întoarsă și Rătăcit într-secundă (editura Astralis, prefețe de criticul literar Ana Dobre). Am trimis sporadic texte la câteva reviste literare (Mara, Confluențe literare, Caligraf, Metafora, Boema). Cartea mea de vizită, biletul de intrare în lumea literară sper să fie SCRISUL meu

Și totuși... De ce scriu?...

O mare provocare pentru mine este CUVÂNTUL - primul pas spre POEZIE!
Indiferent ce vrem să spunem, ne lovim de imposibilitatea, “durerea” cuvintelor (Noica) de a spune ceva fără rest. Acel rest cred că este drama existenței noastre dar și frumusețea, taina, nebunia, speranța... Am idei, recunosc, dar nu am întotdeauna cuvinte să le dau forma. Am uneori cuvinte dar nu am de regulă „încărcătura” emoțională ca să treacă “vama" în lumea poeziei. Am emoții, am stări, senzații, tot ce ține de partea asta, am focul poetic (virtual!). Am acel „deja vu”... dar nu am „scânteia” reală. Câteva verbe se conjugă în mine haotic fără să dobândească forma concretă. Da, mă interesează scrisul, trebuie să recunosc, cu toate “fețele" lui. Scrisul meu, așa puțin cât a fost, și de circumstanță, a venit neprelucrat de gând, dictat de suflet, ca trăire pură, eu nefiind decât canalul de transmitere, ca la TV - știri peste știri, sentimente, senzații - chiar tari! - secundă de secundă. Și, EL, scrisul meu, s-a poticnit într-o foaie (alt suflet) și acolo a dobândit valoare (poate și artistică). Pe aceste câteva foi am exersat eu până acum. Mă joc cu cuvintele!... dar și ele cu mine... mă joacă! Am o poveste specială cu cuvintele - de iubire, de ură, de plăcere, de frumos, de extaz, de agonie, de TOT!

Acum mă refer la cuvântul din viața mea, nu din poezie... o altă poveste. Poveste în poveste și tot așa mai departe. Infinitul îmi face discret un semn – Sunt aici!...

Citește mai multe poezii aici: Marieta Cristian - Pantha rhei

Copyright © 2020 Marieta Cristian

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.