MARIETA CRISTIAN - PANTA RHEI

Panta rhei

Să nu spui niciodată că ți-e dor de mine,

Că s-ar putea să nu te creadă nimeni,

Nici chiar eu...

Ți-aș acorda,

până la urmă,

circumstanțe atenuante –

că strigi în gura mare

că mă iubești

și că îți este dor...

Deși,

văd bine,

ești de condamnat.

Că-ti pierzi timpul

cu iubirea

și cu dorul

când ai atâtea de făcut.

Ai o mitologie-ntoarsă de purtat  pe umeri,

Câteva geneze de descâlcit

Și o apocalipsă de-asimilat.

Crezi că-i puțin?

Te înțeleg.

N-ai nici prieteni să-ți sară-n ajutor…

Și o armată de eu-ri recalcitrante și perimate 

Desprinse din tine,

personajul dezmățat și rău,

te deturnează,

îți pun piedici,

trag de tine mai rău ca niște gaițe

te-mping spre  înfricoșătorul abis...

Și-apoi cuvintele...

Cuvintele,

cu care niciodată nu te-ai înțeles,

se rup din tine,

pornesc de-a valma,

Neascultatoare...

și urlă nebunește-n locul tău 

Un... te iubesc!

Revin...

te înțeleg și te compătimesc,

Am să te-ajut și am să joc cinstit,

(o să-ți spun și  de ce...)

Am să te fac să înțelegi că eu nu mai sunt eu…

Nu știu cum sa-ți explic...

Eu nu mai locuiesc AICI,

În eu-l pe care-l știai...

Se schimbă lucrurile:

Panta rhei!

(E un moment prielnic să-ți demonstrez cultura mea!)

Și s-ar putea ca,

oricât m-ai căuta,

să nu mă mai găsești.

Să spui mai bine că ți-e  dor de mare.

Mă vei găsi aici,

ascunsă în mătasea unui val,

clipind complice,

ținând pe brațe marea adormită,

ca un copil după prea multă joacă,

visând și tresărind în vis 

a noapte de furtună-nvolburată.

Sau să spui cu disperare că ți-e dor 

de răsărit, 

de-amiază

sau de-apus.

Mă vei găsi aici cu siguranță,

înveșmântată-n timp

din cap până-n picioare

și decorată cu secunde

grăbite,

speriate,

fâlfâind firav din aripi de

licurici aprinși și stinși într-o clipită

care le ține loc de veșnicie.

Mă vei găsi abia tarziu în noapte pe MINE!

Urzind povești din razele de lună plină

Din mângâieri

tâșnite din uitare 

și sfâșiate – apoi

fâșii-fâșii,

și din mirări,

și din proteste,

dar, mai ales,

din semne de-ntrebare.  

Acum când m-ai găsit

poți liniștit să-mi spui 

La revedere!...

O să-mi fie dor de tine!

Și-am să te cred...

fără-ndoială!

Să taci!...

De ți-ar șopti viclean o nimfă

Că plâng,

că sufăr,

că suspin…

S-asculți doar și...

Să taci!

Să pui obloane de mătase,

să murmuri stins doar pentru gând:

Mi-e dor iubito!...

Și-apoi să taci deplin...

De ți-ar cânta în cor oceanul,

de-ar susura sau de-ar foșni

în miile de-azvârlituri de valuri,

s-asculți doar și...

Să taci!

Să tragi cortine de-alabastru

și să-ți joci rolul... doar tăcând,

rostind pierdut:

Te-aștept, iubito!...

Și-apoi să taci deplin...

De ți-ar striga, scrâșnind, 

pustiul,

uscat de arșiță și de senin,

că frâng nisipul din clepsidre –

Tu să asculți doar și...

Să taci!

Să pui potopul mișcător

să-mi strige el:  

Mi-e dor, Iubito!

Și-apoi să taci deplin!

Partir c'est mourir un peu

Când pleci... chiar pleci!

Deși mai cred că mi se pare

Și-aștept să-mi strângi în brațe șoaptele

Și să asculți mirat, ne-nțelegând probabil,

Ce-ți povestește disperată lacrima

Căci tu esti neînduplecat!

Când pleci... chiar pleci!

Și nu privești în urmă

Să vezi cum de durerea

Provocată de plecarea ta

Moare și toamna – abia născută.

Cum auriul, atât de viu

Pân-a aflat că pleci,

După ce-a troienit pământul,

intersectându-se cu arămiul,

Și,

licitând pe unde să așeze nămeții fiecare,

Devine palid și încărunțește...

Și chiar nu te interesează

Cum scrâșnește ruginiul

înnebunit de gelozie.

De data asta toamna l-a-nșelat cu cenușiul…

O știe el de ce e-n stare!

În fiecare an altă poveste amoroasă.

S-a cam săturat de hachițele astea

Și-așteaptă un moment prielnic 

Să plece,

să dispară pentru o (altă)... toamnă.

Când pleci... chiar pleci!

Și nu mă mai simți lângă tine

cum mă transform în valuri 

de albastru

Să aduc cerul către tine,

Să-l prăbușesc…

C-așa, poate, ai să  crezi 

Că este încă noapte  

Și poți să mai rămâi  un pic.

N-ai cum rata plecarea.

Doar... avionul decolează peste zi.

Când pleci... chiar pleci!

Din viața mea, din tot ce e al meu

C-așa ești tu!

Te simți mai bine când ești... plecat.

Și ce-aș putea să fac

și ce să-ți spun

decât că oricare poet... începător,

într-o baladă sau într-un rondel...,

și el grăbit:   

Te du cu bine...

chiar pleacă dacă asta ți-ai dorit!

Dacă nu știi de ce-ai venit este firesc. 

Poate-ai să afli pe pielea ta  

De ce-i mai bine ca să și pleci

N-am să te-aștept cu flori

sau cu cadouri…

Doar c-o privire de reproș.

  

Și ai să înțelegi

(De fapt o știi prea bine)

Că la plecarea asta   

În mine n-a murit „un peu” din TINE, ci

TU ÎN ÎNTREGIME!

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Marieta Cristian

Copyright © 2020 Marieta Cristian

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.