ANDREI GAZSI - CÂTE O CARTE POȘTALĂ PE LUNĂ

Andrei Gazsi – Câte o carte poștală pe lună (editura Școala Ardeleană, 2019): Monologal-dialogic prin însăși natura lui, cuvântul poeziei trece ușor, ca tot ce e spirit, printre zăbrele, și anume dintr-o parte în alta. O știe prea bine și deținutul-poet al lui Andrei Gazsi, care, respectând regulamentul, îi scrie „câte o carte poștală pe lună” mamei sale. Salturile lui imaginare, care-l îmbarcă pe velierele norilor, abruptele lui racursiuri biografice, care fac să se atingă, într-o scăpărare voltaică, prezent și trecut, tandrețea lui regăsită de pușcăriaș, post-scriptum-urile lui, ce stârnesc frisoane sau pun noduri în gât ‒ toate au cu adevărat puterea de a ne mișca. Mai mult, prin rândurile acestor „cărți poștale” trans-penitenciare el face să vibreze din nou o veșnic profundă relație: aceea dintre mamă și fiu. Discret, fără sentimentalism, cu o bărbătească duioșie bine ascunsă, el se împărtășește singurei ființe care acolo, afară, îi mai poate primi mesajul. El știe că o mamă e ultima instanță, cea care nu judecă și care poate ierta până și teribilul reproș metafizic blagian: „De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, de ce m-ai trimis?” (Ioan Milea pe coperta volumului Câte o carte poștală pe lună)

Fata în sandale maro

Pe o scenă improvizată o fată în sandale maro

recita, cu inima strânsă în bluza-i rămasă prea mică,

o poezie ce avea legătură cu un război.

Înfricoșată de bombele ce cădeau unele peste altele,

de schijele ce fluierau ca strigoii după lupi,

retezând cu detașare lumina din dreptul genunchiului,

fata recita o poezie despre un măcel ce picura

chiar din sfârcul cerului.

Nici moartea nu îndrăznea să umble pe străzi,

stătea ascunsă sub dărâmături.

Fata, recita o poezie, lipsită pe alocuri de cuvinte,

ce avea legătură și cu cerul căzut

peste mări și oceane, peste joaca copiilor, nunta fecioarei,

peste cimitire și pușcării, autobuze și spitale,

mutilând sărutul primei întâlniri

cu huruitul tancurilor și trosnetul oaselor descărnate.

Führerul ordonă, iar noi executăm, spuneau piloții

din sala de concerte a bombardierelor.

Sub rochia-i rămasă mică, se rostea poezia

ce avea legătură cu un război rezemat vertical

de sandalele ei maro.

P.S.

Dragă mamă,

fata cu inima strânsă în bluza-i rămasă prea mică

semăna atât de tare cu vecina noastră

ce mirosea a vaci și lăcrămioare,

și ne aducea în fiecare dimineață

lapte de bivoliță!

Puterea cuvântului sau lecția primei zile

În fine, lasă-ți sufletul deschis cu zgârcenie

și asta după ce te-ai asigurat că lumina s-a stins.

Trezește-te în fiecare dimineață într-o altă casă de nebuni,

nu lăsa ca miasma din casa mortificării

să se așeze în memoria ta.

Zâmbește-i plotonierului, căiește-te lui,

raportează-i ce vrea să audă,

dar nu-i fi bimbangiu, pentru că aici

veracitatea e perfidă, e alunecoasă ca o limbă de femeie.

Când vor păși prin gândurile tale

atât mama ta dulce cât și mama celui ucis de tine,

dă-le binețe, ele-s vinovate

doar de prea multă iubire.

Dacă privești printre gratiile de la ferești

le poți vedea în poarta cimitirului povestindu-vă de bine,

petrecându-vă cu privirea, cu inima.

Respiră adânc, drumul e greu,

șobolanii se înmulțesc ca ciupercile după ploaie

prin abatoarele părăsite de măcelari!

În fine, așa cum îți spuneam,

nu lăsa ușa larg deschisă, șobolanii atâta așteaptă,

te vor invada, vor săpa galerii: în pereți, sub podele,

în patul tău, în șifonierul cu cravatele tale roșii

și, într-un moment de neatenție,

îți vor roade și carnea de pe oase.

Aici nu există răspunsuri, doar întrebări!

P.S.

E prima duminică după sâmbăta întemnițată.

Din patul repartizat de mai-marele celulei,

adulmec urma vântului gravat în valurile mărunte ale Dunării.

Stuful căzut peste orizont îmi amintea de tine, mamă,

veghindu-mi somnul.

Regizorul cel scund cu reflexe masculine

Maratonul de poezie pornit de aici, din clipa linsă de valuri –

penitenciar de maximă siguranță –,

va trece pe deasupra casei mamei tale

în dimineața din defileul norilor.

Asta scria în rechizitoriu

regizorul cel scund cu reflexe masculine.

Prin hubloul submersibilului de la malul clipei

puteam să văz cum mecanicul de serviciu

cupla acceleratorul de particule

pentru a metamorfoza acele cuvinte minuscule

tipărite în oglinda din cerul gurii

în fluturi de noapte.

De pe terasa improvizată

regizorul cel scund cu reflexe masculine

vorbea despre niște mărgele de lut

dosite în caverna sângerândă din pieptul muribundului.

Dacă aș fi îndrăznit să dau la o parte acele cheaguri de sânge

aș fi putut să văd până-n măruntaiele dihaniei!

Tivite cu fir de aur, versurile se cântau,

se desfrunzeau prin lentila cu gratii forjate

ca un dans răsucit în poarta apelor.

E ultimul maraton de mâine va ninge pe pământ,

urmele poeților vor îngheța sub zăpezile albastre.

P.S.

Sper că ai înțeles, dragă mamă,

scufundarea submersibilului

e ireversibilă.

Tractoarele întorceau brazde lungi și negre prin nori

Când nimicul începe a grăi, te du și aprinde focul!

Auzind tunetul,copilul și-adezlegat umbra de călcâie,

și a lăsat-o în seama vântului de la marginea mării

ca pe un zmeu năzdrăvan colorat de valuri.

Fiind vorba de o amintire cu imagini lipite pe o pânză,

am agățat-o de centrul pământului cu o sfoară.

Tractoarele întorceau brazde lungi și negre prin nori.

Copilul rămas pe pământ, cuprins de emoție

încearcă să-și recupereze umbra.

E târziu, e mult prea târziu, i-a strigat o toamnă

atârnată  de centrul pământului, ca un tablou.

Tu ești, dragă mamă, catargul de care mă țin vertical

în călătoria mea înspre centrul pământului!

Înainte de a-mi fi deschis ochii

am auzit cum nimicul începe a grăi.

Te du și aprinde focul, îmi spune dulgherul.

Dar aud și tractoarele din lunca cerului, îi zic,

cum întorc brazde lungi și negre de-a latul Atlantidei.

Te du și aprinde focul, îmi porunci dulgherul!

În celula de alături cineva s-a spânzurat, atârnă ca o pendulă

iar atunci când se lovește de umbra gratiilor

scoate un sunet ascuțit ca un pumnal.

Așa cum ți-am mai spus, te du și aprinde focul!

P.S.

Dacă se întâmplă să treci duminică pe la biserică,

întreabă-l pe sfântul părinte, pentru liniștea mea,

dacă doar pe pământ se moare.

Poate vă întrebați de ce eu, Andrei Gazsi, om la locul lui, fără antecedente penale, dar cu antecedente poetice, am inclus în volumul meu anterior, Cu alte cuvinte (Limes, Cluj, 2017), un ciclu de poeme „carcerale” intitulat Câte o carte poștală pe lună. Poate că vă întrebați de ce, îndemnat și de cumintele meu prieten Ioan Milea, nici el mai condamnat decât mine, am continuat acel ciclu până când, iată, a devenit o nouă carte.

Nu am un răspuns sau am prea multe pentru a le înșira pe toate. Presupun că am scris aceste poeme în răspăr cu acel timp când nimic nu se putea întâmpla fără voia marii adunări generale. Atunci speranța mea de a vizita Luvrul a trebuit să o amân pentru altă viață, când, la sfatul mentorului meu de atunci, Alexandru Iob (care m-a învățat, între altele, să-mi urmez cu credință poftele sufletului), am ajuns totuși să vizitez Ermitajul, cu nopțile lui albe, fascinante, în locul Orașului Luminilor pentru care aveam nevoie de un pașaport și mai multe aprobări de la partid.

Era un timp în care mă frământa și următoarea întrebare: ce poate fi dincolo de zidurile înspăimântătoare ale pușcăriei pe lângă care treceam adesea? Ce altceva decât niște oameni triști, condamnați, în mare parte, pentru omor se afla acolo? Iar când, mai târziu, soarta a făcut să lucrez chiar acolo, la vestitul penitenciar din Aiud, devenind controlor tehnic de calitate, am început să mă dumiresc. Nu dintr-o dată, ci cu încetul.

Prima zi de lucru în incinta penitenciarului a fost una banală, consumată cu formalitățile, cu prezentarea mea viitorilor colegi etc. A doua însă a fost altceva: a fost ca o disecție pe o altă lume, și o simțeam din plin, speriat și de faptul că nu voi reuși să pătrund niciodată în intimitatea unui univers în care sufletele se metamorfozau. Apoi, cu timpul, adâncit tot mai mult în acel spațiu, mi-am dat seama că nu era decât o copie a lumii dinafara porților și a zăvoarelor, doar că la altă scară. De pildă, se cunoștea prea bine și aici rețeta succesului. O relație în socialism face mai mult decât o avere în capitalism, îmi spunea unul dintre primii deținuții cu care am comunicat. (Amintesc: comunicarea cu un deținut, în afara celei strict tehnice, era interzisă.) Am înțeles că întâia lecție pe care și-o însușește un deținut e să formuleze fraze și idei pe care plotonerii și mai-marii lor vor să le audă. Apoi învață să nu vorbească neîntrebat. În schimb, hoțul, cum i se mai spune și azi, încearcă mereu să implice „cadrele” în combinații mărunte pentru a le șantaja a doua zi. Gesturile autorității și forței abuzive, chiar între deținuți, se combinau cu cele ale compromisurilor pentru supraviețuire. Toate alcătuiau însă doar vârful aisbergului, rămas la vedere, sub nivelul mării aflându-se sufletele disperate de neputința de a da timpul înapoi pentru a vindeca rănile lăsate în urmă, timpul acela, bată-l vina,  care se rostogolește imperturbabil de-a latul vieții noastre și a universului.

Un asemenea suflet, devenit personaj plăsmuit în josul aisbergului, umple spațiul poemelor mele. Deținut-poet, el își dă seama că e condamnat la o viață fără orizont, dar caută să se elibereze prin cuvânt, știind că doar libertatea îl poate găzdui pe Dumnezeu.

Câte o carte poștală pe lume e o astfel de eliberare, o astfel de iubire, împărtășită mamei și vouă deopotrivă. (Poate vă întrebați... - Andrei Gazsi)

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Andrei Gazsi

Citește aici poezii din volumul: Andrei Gazsi - Liziera

Citește aici: Andrei Gazsi - Capcane pentru îngerii rătăciți

Copyright © 2019 Andrei Gazsi

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.