ANDREI GAZSI - LIZIERA
Andrei Gazsi – Liziera (Editura Limes, 2020): Ce-i oare liziera? Nu știu exact
ce e. Dar știu că nu-i doar o margine, o limită, o linie despărțitoare. E mai
degrabă un loc, precum orizontul, spre care mergi întruna, pe care-l străbați
fără să-l atingi vreodată. Un loc, un loc pătruns de gând, de imaginație și de
simțire, care își are viața și anotimpurile lui: cu promisiuni și înmuguriri
primăvăratice, cu plenarul verde al verii pătimașe, cu întomnate scuturări de
frunze și iluzii ruginii, cu înzăpeziri și cu iernaticul, cu precisul șuier al
vântului tăiat de crengi. Freamătul viu al acestei
„limite ce nu limitează”, cum spunea filosoful, răzbate din plin și în poemele
lui Andrei Gazsi. Născute din zvonul lizierei și încercând să-l ducă mai
departe cu glasul lor puternic,ele își vor găsi, poate, destinatarul. (Ioan
Milea)
În preajma Crăciunului, îngerii
își făceau loc în copilăria mea
în aceeași înserare în care cerul
atingea pământul
sub bradul pe care mi-l lăsau,
fatalmente, împodobit.
Și fratele mai mic se bucura, posedat de
mirări!
Fii luminat! mi-a șoptit unul dintre ei,
rămas defectat în fundul grădinii.
Sătenii l-au găsit și l-au înfiat,
l-au botezat, în secret, ca să semene
cât mai mult cu oamenii locului.
Pentru a ne bucura, îngerul botezat
construia zmeie colorate și le învăța să
zboare sub burta cerului,
desena pe pereții casei un cer care,
după spusele lui,
nu putea fi văzut de pe pământ.
Aduna apa de ploaie cu streașina casei
și o turna peste basmele ce ne purtau
prin dosul lunii,
departe de părinții noștri preocupați,
peste măsură,
ca pământul să rodească.
Când a murit, oamenii i-au săpat o
groapă mai adâncă,
au mâzdit preotul ca să slujească la
căpătâiul lui.
Doar noi, copiii, eram convinși că a
fost furat de frații lui
și că l-au dus acolo de unde venea.
A fost ultima zi
în care zăluzii au mai avut înlesnire,
a boscorodit bunica, făcându-și semnul
crucii,
deși ea era de altă religie.
Poștărița mi-a adus prima scrisoare
într-o zi când măturam frunzele de arțar
în târnaț,
mânate de vânt din cine știe ce păduri,
coapte într-o înaltă toamnă.
Era un plic roz cu timbru verde.
Femeia avea un zâmbet luminat, limpede,
să n-o deschizi, îi spune mamei, e doar pentru el,
scrie aici, pe
dos!
O, ce teamă, ce valuri de căldură m-au
cuprins!
Am deschis-o într-un târziu, când
întunericul
s-a rarefiat într-atât încât
puteam să-i văd colțurile roase de timp.
Rozul a îngălbenit,
timbrul a pălit
și nu se mai putea citi nici țara
din care a fost destinat.
Am coborât întâiași dată treptele
orașului
dintr-un tren cursă de persoane, a cărui
locomotivă
tocmai se odihnea pufăind din jăratecul
încins,
emoționat de uimirea mea. Așa a început
coșmarul cunoașterii.
Fratele mai mic al tatălui meu a
cumpărat bilete la film,
prima mea aventură.
Casele înalte pe lângă care treceam erau
văruite-n curat,
orășenii călcau ca pe ouă pe străzile
spălate (prima ciudățenie).
În piața din marginea câmpiei coborau
oameni
parcă din altă lume, cuvintele lor erau
rostite cu bărbăție,
doar de ei înțelese.
Mai târziu am aflat că exact în acel
moment
am trecut pragul poleit cu har pe un
pământ doar al meu.
Eram pentru întâia oară la oraș,
locomotiva care m-a adus
se odihnea, cum spuneam, o alta tocmai
pleca spre o altă gară
doar de mecanicul încănit știută. Se
opintea
precum iapa neagră și lustruită a
potcovarului din satul meu,
un șuierat răgușit o acăța de nori cu o
funie lungă, cenușie, de fum.
Eu continuam să mă amestec
printre niște oameni ciudați, țanțoși.
Ai grijă la
picioare,
îmi spunea fratele mai mic al lui tata,
să nu-ți rupi
sandalele estea noi pe care abia le-ai primit
de la biserică!
Nu te uita în urmă, ci înainte,
vezi să nu-ți
pătezi cămașa cu înghețată!
Pantaloni mei scurți erau mai gri decât
ai altor copii.
Numele oamenilor care veneau înspre mine
le era scris în frunte, dar eu nu știam
să citesc.
Să te ferești de
viclenia lor! îmi spunea fratele mai mic al lui tata.
În parcul din fața cinematografului,
niște călugărițe
cântau: Dumnezeu e iubire, în
timp ce vrăbiuțele nimănui,
ciuguleau dintr-un colț de pâine
înfometate.
Azi i-am spus nepotului meu Viktor: Dacă
vreodată alți copii
vor veni în
orașul acesta, arată-le cuvintele mele
și învață-i să le
rostească cu voce tare, ca astfel să înțeleagă
traseul clapelor
de bronz prin mintea pianistului luminat,
să simtă că
adevărul nu e în noi, ci în frunza ce cade!
De pe buza unei dune galbene de nisip
priveam marea
trasă de locomotivele copilăriei de-a
latul pământului.
Mai încolo, copilul în pantaloni scurți
și gri
număra încă firele de iarbă din parcul
cu statui
din fața cinematografului.
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Andrei Gazsi
Citește poezii din volumul: Andrei Gazsi - Câte o carte poștală pe
lună
Citește aici: Andrei Gazsi - Capcane pentru îngerii rătăciți
Copyright © 2019 Andrei Gazsi
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment