ANDREI GAZSI - LIZIERA

Andrei Gazsi – Liziera (Editura Limes, 2020): Ce-i oare liziera? Nu știu exact ce e. Dar știu că nu-i doar o margine, o limită, o linie despărțitoare. E mai degrabă un loc, precum orizontul, spre care mergi întruna, pe care-l străbați fără să-l atingi vreodată. Un loc, un loc pătruns de gând, de imaginație și de simțire, care își are viața și anotimpurile lui: cu promisiuni și înmuguriri primăvăratice, cu plenarul verde al verii pătimașe, cu întomnate scuturări de frunze și iluzii ruginii, cu înzăpeziri și cu iernaticul, cu precisul șuier al vântului tăiat de crengi. Freamătul viu al acestei „limite ce nu limitează”, cum spunea filosoful, răzbate din plin și în poemele lui Andrei Gazsi. Născute din zvonul lizierei și încercând să-l ducă mai departe cu glasul lor puternic,ele își vor găsi, poate, destinatarul. (Ioan Milea)

Îngerul botezat

În preajma Crăciunului, îngerii

își făceau loc în copilăria mea

în aceeași înserare în care cerul atingea pământul

sub bradul pe care mi-l lăsau, fatalmente, împodobit.

Și fratele mai mic se bucura, posedat de mirări!

Fii luminat! mi-a șoptit unul dintre ei,

rămas defectat în fundul grădinii.

Sătenii l-au găsit și l-au înfiat,

l-au botezat, în secret, ca să semene

cât mai mult cu oamenii locului.

Pentru a ne bucura, îngerul botezat

construia zmeie colorate și le învăța să zboare sub burta cerului,

desena pe pereții casei un cer care, după spusele lui,

nu putea fi văzut de pe pământ.

Aduna apa de ploaie cu streașina casei

și o turna peste basmele ce ne purtau prin dosul lunii,

departe de părinții noștri preocupați, peste măsură,

ca pământul să rodească.

Când a murit, oamenii i-au săpat o groapă mai adâncă,

au mâzdit preotul ca să slujească la căpătâiul lui.

Doar noi, copiii, eram convinși că a fost furat de frații lui

și că l-au dus acolo de unde venea.

A fost ultima zi în care zăluzii au mai avut înlesnire,

a boscorodit bunica, făcându-și semnul crucii,

deși ea era de altă religie.

Rozul a îngălbenit

Poștărița mi-a adus prima scrisoare

într-o zi când măturam frunzele de arțar în târnaț,

mânate de vânt din cine știe ce păduri,

coapte într-o înaltă toamnă.

Era un plic roz cu timbru verde.

Femeia avea un zâmbet luminat, limpede,

să n-o deschizi, îi spune mamei, e doar pentru el,

scrie aici, pe dos!

O, ce teamă, ce valuri de căldură m-au cuprins!

Am deschis-o într-un târziu, când întunericul

s-a rarefiat într-atât încât

puteam să-i văd colțurile roase de timp.

Rozul a îngălbenit,

timbrul a pălit

și nu se mai putea citi nici țara

din care a fost destinat.

Parcul din fața cinematografului

Am coborât întâiași dată treptele orașului

dintr-un tren cursă de persoane, a cărui locomotivă

tocmai se odihnea pufăind din jăratecul încins,

emoționat de uimirea mea. Așa a început coșmarul cunoașterii.

Fratele mai mic al tatălui meu a cumpărat bilete la film,

prima mea aventură.

Casele înalte pe lângă care treceam erau văruite-n curat,

orășenii călcau ca pe ouă pe străzile spălate (prima ciudățenie).

În piața din marginea câmpiei coborau oameni

parcă din altă lume, cuvintele lor erau rostite cu bărbăție,

doar de ei înțelese.

Mai târziu am aflat că exact în acel moment

am trecut pragul poleit cu har pe un pământ doar al meu.

Eram pentru întâia oară la oraș, locomotiva care m-a adus

se odihnea, cum spuneam, o alta tocmai pleca spre o altă gară

doar de mecanicul încănit știută. Se opintea

precum iapa neagră și lustruită a potcovarului din satul meu,

un șuierat răgușit o acăța de nori cu o funie lungă, cenușie, de fum.

Eu continuam să mă amestec

printre niște oameni ciudați, țanțoși.

Ai grijă la picioare,

îmi spunea fratele mai mic al lui tata,

să nu-ți rupi sandalele estea noi pe care abia le-ai primit

de la biserică! Nu te uita în urmă, ci înainte,

vezi să nu-ți pătezi cămașa cu înghețată!

Pantaloni mei scurți erau mai gri decât ai altor copii.

Numele oamenilor care veneau înspre mine

le era scris în frunte, dar eu nu știam să citesc.

Să te ferești de viclenia lor! îmi spunea fratele mai mic al lui tata.

În parcul din fața cinematografului, niște călugărițe

cântau: Dumnezeu e iubire, în timp ce vrăbiuțele nimănui,

ciuguleau dintr-un colț de pâine înfometate.

Azi i-am spus nepotului meu Viktor: Dacă vreodată alți copii

vor veni în orașul acesta, arată-le cuvintele mele

și învață-i să le rostească cu voce tare, ca astfel să înțeleagă

traseul clapelor de bronz prin mintea pianistului luminat,

să simtă că adevărul nu e în noi, ci în frunza ce cade!

De pe buza unei dune galbene de nisip priveam marea

trasă de locomotivele copilăriei de-a latul pământului.

Mai încolo, copilul în pantaloni scurți și gri

număra încă firele de iarbă din parcul cu statui

din fața cinematografului.

 

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Andrei Gazsi

Citește poezii din volumul: Andrei Gazsi - Câte o carte poștală pe lună

Citește aici: Andrei Gazsi - Capcane pentru îngerii rătăciți

Copyright © 2019 Andrei Gazsi

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.