VIOREL BIRTU-PÎRĂIANU - TIC-TAC, TIC-TAC...

Viorel Birtu-Pîrăianu - Tic-tac, tic-tac… (editura Singur, Târgoviște, 2017): Literatura românească s-a îmbogățit cu încă un volum de poezie autentică. Este vorba de volumul Tic-tac, tic-tac… al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, care de-a lungul anilor a rămas fidel genului liric și a publicat până în prezent - 28 (de cărți) și și-a presărat poemele în peste 30 de antologii. Teme diverse, cum ar fi destinul poetului, căutarea de sine, ireversibilitatea timpului, tristețea despre declinul țării, iubirea efemeră și eternă străbat volumul. Obsesia pentru timpul și viața risipite prea repede de poet și orice ființă trecătoare, oboseala, tristețea, acceptarea și o oarecare împăcare de sine, sunt prezente ca un laitmotiv și justifică titlul dat cărții. (...) Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu, modernă prin prezentarea versurilor, dă impresia unei ape care izvorăște fără efort din sufletului poetului. Versul alb domină, dar în unele poezii, ritmul interior și rimele imprimă fluență, muzicalitate, creează echilibru și armonie și amintesc de “dulcele stil classic”. Tic-tac, tic-tac… este mai mult decât o carte de versuri, o filosofie a timpului, a omului, a poetului, a iubirii, a societății. Este o lecție de viață, din care fiecare cititor are ceva esențial de învățat. (extrase din cronica Femeia, eterna poveste, cântată pe strunele timpului de Trubadurul zărilor, semnată de scriitoarea Valentina Teclici)

Aud un ceas

stau la geam

pe stradă trec

imagini ce tac

aud un ceas

ce bate în geam

încet-încet

tic-tac

și tac

Un gând trecut

cu rădăcinile înfipte adânc în nimic

învăluit în ceață

ceață deasă

privesc valurile ce țipă

pe o stâncă

cascade de gânduri

cad, se izbesc de mine

în ultima suflare

a timpului rămas

strig, în obsesia unui gând trecut

plec la o întâlnire

ce nu va avea loc

în faţă o ușă

ce nu există

e doar o părere, nu...

atunci de ce mă aștepți dincolo

răscolit de gânduri

aşezate aiurea

pe pleoapele sufletului

caut flacăra pierdută

într-un abis necuprins...

să plec sau să rămân, în vis

Începutul

privirea străpungea tăcerea timpului

în lacrima crudă a gândurilor

sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ

nu reușesc să evadez dintre gânduri

un pas la limita durerii

cuvintele spală despărțirile

nu cer nimic

sunt vis sau nălucire

aici doar clopotul mai dă de știre

dang-dang-dang

bate-bate în neștire

e clipa să plec sau nu

în iarnă am rămas cu moartea

de vorbă pe o stradă

murdară de sânge

lovit de semenii mei

poate este ziua aceea

şi dacă nu este

am păşit către sfârşit

deşi sfârşitul

era de mult sfârşit

nu am văzut

eram ocupat

cu începutul sfârșitului

într-o lume hâdă și moartă

Drum

pierdut în tăceri

de ieri de nicăieri

mângâiat de dureri

lovit de păreri

eu azi

nimic nu cer

nimic nu mai sper

cu cât înaintez în viață

devin mai ușor

mai pur

pășesc încet-încet

către cer

Scrisoarea

curg ape zbuciumate

prin munții semeți, taciturni

clopotul turmei mai bate

bate bate

în trista cetate

sub poala muntelui

și sărutul timpului

culmi în jur

sub al cerului gând

printre umbre se strecoară

oi, mioare

un amurg coboară iară

tulnicul cântă a jale

în cale, în vale

curg gânduri

din suflete plecate

pe poteci, pe ape

ape pure, reci

pe unde curgi și treci

uneori mă așez peste ape

trupul să-l poarte

departe-departe

în altă parte

sunt pod peste ape

tăcute, uitate

alteori mai bate o tobă

toba timpurilor, a anotimpurilor

curg în cale

leg un suflet, leg o rană

liniștea pleacă înapoi

când voi merge înainte

știu, e vremea de apoi

obosit de lume, de toate

m-am rezemat de o parte

a sufletului, părăsit și urgisit

timpul trece, țipă iară

mai întorc spre munți privirea

soarele a coborât

sub un pod, o rană plânge

s-a deschis în zori cuvântul

scriu și scriu

cu pana gândului și sângele trupului

pe scoarța sufletului

Departe, departe...

mă cheamă tăcerea

clipelor ce mor

pe triste versuri

plânge o melodie

doar o melodie

adie pe corzi de tăcere

cheamă depărtările

ce lungi, pustii, sunt zările

privesc înainte pășind peste ape

sufletul, oglindă

în valuri înspumate

pe stâncă

o rândunică plăpândă și mică

clipește din aripi

să zboare pe mare

în dulce visare

ce reverie

luntrea alunecă pe ape

în zare

sirenele cântă, mă cheamă

ce suavă chemare

vâslesc între ape

cu mâna cufundată în gânduri

pe maluri de suflet uitate

pășesc mai departe pe ape

departe de toate

Citește mai multe versuri și profilul scriitorului aici: Viorel Birtu-Pîrăianu

Citește aici poezii din volumul: Cuiburi în cer
Citește mai multe poezii aici: Viorel Birtu-Pîrăianu - În arșița iubirii

Copyright © 2019 Viorel Birtu-Pîrăianu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.