FLORENTINA LOREDANA DALIAN - OSTROV
Florentina Loredana Dalian – Ostrov (editura Detectiv Literar, 2019): După șase cărți de proză (romanele Scrisori netrimise și Înainte de
magnolii și culegerile de proză scurtă Și copiii se îndrăgostesc,
Aceeași lună peste sat, A unsprezecea poruncă, Miss Univers), Florentina
Loredana Dalian a publicat două volume de versuri: Domnişoara Nimeni (Editura Eikon, 2017) și, recent, Ostrov (Editura
Detectiv Literar). (…) Iată însă că acest Ostrov lansat în primăvara
lui 2019 schimbă complet accentul, textele din volum apropiindu-se mai degrabă
de un sentimentalism prelucrat poetic, într-un decupaj artistic sigur, decât de
ironia şi autoironia, în apele anecdocticii, din Domnișoara Nimeni. Nimic cu
tentă de așa-zisă „poveste”. Dimpotrivă, mai degrabă o stare de însingurare şi
aşteptare, în care nu mai e loc de detașare ironică: „Ploua ca la sfârșit de
lume/ în dimineața aceea,/ curând ploaia mi s-a mutat în ochi/ când mi-am
amintit că/ o ușă spre tine-i zidită./ Eu, ca o altă Ană,/ purtându-mi
încercuirea în cărămizi invizibile,/ aștept o fisură/ - Duminica strângerii de
mână -/ prin care să respir aerul tău/ înveșmântat în roșu” (Ploaia sau
dragostea). (extrase din recenzia Pe tema singurătății semnată de criticul
literar Costin Tuchilă)
Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu știu câte ore pe ceas să fi fost.
Mi se-arătase, timid, în noapte,
cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.
Luna bătea în cer, ca în piept inima mea,
atunci când aștept.
M-aș fi urcat pân’la tine pe-o scară,
te-aș fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,
să mi te macin, să mi te fac pâine,
să am din tine şi-n ziua de mâine.
Stele erau, nu erau, nu mai știu;
se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.
Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia,
bătea un soare în inima mea.
Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu știu câte stele pe cer să fi fost.
S-a dus, precum toamna cocorii se duc,
să doarmă o țâră; eu – singură-cuc.
Îmi bate luna c-o rază în piept,
sunt încă acolo și încă aștept.
De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,
și-mi e viforniță, și-mi este prăpăd!
Te-aș fi pupat oleacă pe ochi,
d-am zis că din asta ai s-te deochi.
Așa că obrajii pe buze ți-am prins.
(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!)
Arti(leri)stul
Pași pe inimă,
defilând cadențat: un-doi un-doi,
precum regimentul de vânători de munte
sau nu, mai bine de artilerie.
Se mai aude strigătul mut ascuns pe după
cuvinte,
pe după note,
do-re-mi-fa-sol-la,
la-sol-fa-mi-re-do,
tonul la cântec!
Nătânga asta de inimă și-a pierdut cheia
sol.
Dă-o-n bălării! (pe cheie nu pe inimă)
Artileristul cară o raniță-n spate.
Ce duci acolo?
N-ai și vreo inimă rătăcită,
printre cartușe, grenade și alte chestii
bubuitoare?
N-am, zice,
la ce-ți trebuie?
Un-doi un-doi, îşi reia cadența,
tic-tac tic-tac îi bate ceasul la mână,
tic-tac şi nătânga de inimă,
că doar ce altceva știe să facă?
Artileristul trece cu tunul prin inimă.
Nu trage, mă, zăpăcitule!
Își poartă războiul lui călare pe tanc,
i s-a-nțepenit o șenilă în ventriculul
stâng...
În rest, toate bune.
Numai de n-ar bubui chestia aia!
Lasă inima, zăpăcitule!
Nu mai încerca să-i tragi cuiul, că nu-i
grenadă!
Măi bezmeticule, călare pe tanc,
sau pe tun, sau pe vreo iluzie rătăcită,
ce-ai căutat în inima-aceasta fără
instrucțiuni de folosire?
Ostrov
3.
Te-aștept cu ramuri de finic și măslin
în Ierusalimul acesta pământean al
ostrovului
pe care l-ai uitat.
Mi-am împletit coroniță din vorbele
tale,
cingătoare din urmele nevăzute ale
mâinilor;
umblu desculță printre amintiri,
aproape goală prin poezie
(doar cu-o zdreanță înfășurată
nepriceput peste șolduri);
mă uit în zare – nicio corabie,
nici un ucenic urmând nimănui.
Tăcerea apelor se face albastră –
tăcerea așteptărilor…
Și va veni vremea când,
lângă focul aprins între ape
din două vreascuri puse la uscat,
îmi vei (po)vesti minunea
înmulțirii celor cinci pâini și doi
pești.
11.
Ca o corabie eșuată la mal
fără ancoră,
așteptam fără să știu ce sau pe cine
aștept,
de parcă n-aș fi știut
că toate venirile erau anulate.
Aici nu se vine, de-aici nu se pleacă,
aici e ostrovul acelora care
nu știu să piardă în iubire,
nu știu să iubească între ore fixe,
nici să cântărească jumătăți.
Și totuși pe ostrovu-acesta
masa se servește în frac,
cu floare la butonieră
printre lumânări aprinse,
ca și când în orice moment e posibil
să vină de nicăieri
oaspetele de seamă.
Altfel, viața e simplă,
regulile sunt clare și respectate
nimeni nu visează, nu speră, nu se
îndrăgostește
și toți pretind că sunt fericiți.
Doar când peste ostrov se lasă-nserarea,
auzi oftatul ierburilor mișcate de vânt.
37.
Îți las gândul meu ca pe un semn de
carte,
să-l pui între două file: una cu iubire,
una cu trădare,
îți mai rămâne o umbră pe ostrovu-acesta
obosit
prin care-au început să se precipite
toate -
de-ale primăverii, de-ale castanilor,
de-ale florilor de salcâm...
În vârful unei crengi, se ițește o lună
nouă - semn bun!
Foșnetul ierbii s-a stins, clipocitul
apei îngână un plâns înăbușit - o părere.
Îți las jumătate de ostrov - fă cu el ce
vrei!
Numai nu-l asculta în nopțile de vară!
Poți gusta din toți pomii
(Îl iau eu pe cel interzis)
și lasă o urmă adâncă-n nisip,
ca semn al celor ce pleacă și vin
uneori prea, uneori atât de, uneori
nedrept de
târziu!
Citește mai multe versuri și profilul
scriitoarei aici: Florentina Loredana Dalian, Florentina Loredana Dalian - Limanul promis și Florentina Loredana Dalian - Nu mai cred
Citește aici poezii din volumul: Domnișoara Nimeni
Copyright © 2019 Florentina Loredana Dalian
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment