FLORENTINA LOREDANA DALIAN - NU MAI CRED

 

 

Fontana di Trevi

Nu mai cred în dorințe mincinoase,
prin mine trec lungi trenuri încărcate cu steril,
ele iau iluziile, le scutură, le gâtuie, le fac baloți
și le duc pe pustii în Siberii.

Las privirea departe,
către noi apusuri și vechi, inutile răsărituri.
Fontana di Trevi rămâne în urmă,
îi arunc peste cap cel mai mic ban posibil,
Zeul Neptun se strâmbă de râs:
„Uite una care nu mai crede-n tâmpenii și balast,
în dorințe împlinite cu bani azvârliți
pe apa Sâmbetei; mările mele sunt pline
nu doar de corăbii eșuate, ci și de iluziile de rahat
ale visătorilor tuturor timpurilor;
Bă, mi-ați poluat apele cu prostiile voastre!
Noroc că mai sunt și unii care știu
că în viață nu-i atât de ușor!
Ce simplu ar fi de v-ați putea arvuni fericirea!
Noi, zeii, ne mirăm cât sunteți de proști
crezând că ne puteți cumpăra cu banii voștri de tablă...”

Și totuși i-am azvârlit banul ăla,
e drept, cel mai mic,
fiindcă aflasem că se colectează
și se dau săracilor pentru trebuințe;
M-am luminat, în sfârșit:
Banii se aruncă în fântână
pentru îndeplinirea dorințelor altora.
Trăiască!

Pe tine, oricum, te-am scos de la dorințe,
te afli deja în trenul ce străbate păduri
spre inimi-Siberii.

Cod galben de vijelii

În taverna în care nota de plată se aduce în cartea lui Baudelaire -
Les fleurs du mal - florile răului nu se văd,
sunt doar câteva buchețele de levănțică,
vreo doi consumatori ascunzându-se de caniculă,
de oameni, de idei...
În telefoane piuie alertele de urgență:
frecvente descărcări electrice, grindină,
averse torențiale, evitați deplasările și luați măsuri
de adăpostire și de autoprotecție!
Chelnerul, amabil, ne spune că putem intra înăuntru,
arătăm țigările, zice că se poate fuma.
Începe vijelia, se aud sticle sparte, cioburi, cioburi...
obiecte trântite, chestii zdrăngănite, cei mai mulți fug,
adăpostindu-se, respectând instrucțiunile Inspectoratului pentru Situații de Urgență.
Lasă, dragă, inima are alte urgențe!
Actorul își deapănă povestea, amintindu-și.
„Asta s-o scrii!” - zice și trece mai departe prin amintirile
străbătute de les fleurs du mal.
Singuri la masă, un bărbat și o femeie ascultă viața la stetoscop,
nu-i plouă, nu-i vijelește, vijelia s-a mutat în cuvinte, în sensul din spatele lor.
Când își termină povestea, iese un soare incredibil.
Vezi - zicea ea, așezându-și rochia zburată de vânt,
așa-i și-n viață, după furtună, se-arată soarele.
Florile răului au dispărut, chelnerița adună levănțica
din vaza spartă, împrăștiată pe jos, cioburi, cioburi...


Februarie

Mersul acela cu pași tărăgănați, prin centrul capitalei unde nu te vede nimeni, unde nu exiști, unde poți fuma liniștit pe o stradă mai dosnică, cu ochii ațintiți pe clădirea Electrica; să se facă lumină!
să fii tu, dar să-ți fie milă de alții, de toți cei de dinainte pe care nu-i știi, să simți cum durerea lor trece prin tine, nu fără urme, cum face sângele să țâșnească lăsând împunsături mai ascuțite decât cele de baionetă;
să simți răul în toți porii, dar să continui să te prefaci, că n-a fost niciun război, că nici nu va fi, că lumea a dormit dintotdeauna pe un pat de flori, să zicem lăcrămioare, florile tale preferate;
apoi să-nțelegi că, de fapt, lumea a dormit pe un pat de lacrimi...

Doi pași la stânga, doi la dreapta, înfășurată-n blană ca o Karenină second-hand, în frigurile lui februarie zisă și luna iubirii.
Bulshit!
Ți-ai ars degetele, ți-ai ars iluzia, ai crezut că e el, n-a fost.
Bulshit again!
Aruncă chiștocul în scrumiera mașinii, nu pe jos – ești femeie civilizată, deși îți vine să-l strivești sub tălpi odată cu toate iluziile spulberate.

Te credeai deșteaptă, puternică, Și mai cum? Frumoasă – aha! (asta a fost acum o mie de ani).
Urci în mașină, nu te mai privești în oglinda retrovizoare, arunci doar o privire fugară, vezi poarta mică din fier forjat în toată încremenirea ei de poartă prin care nu iese nimeni.

În fine, dai semnalul de plecare, apoi îți apare iluzia în carne și oase, nu mai e doar un fum, un gând, o dorință, e un vis cu mască; îi zici șoferului să-i dea un claxon
s-o dea la o parte, să nu calci pe ea ca pe o iluzie oarecare, merită o soartă mai bună decât să sfârșească banal călcată de-un opel corsa și ăla roșu unde mai pui, apoi îți vezi de drum, de neastâmpărul plecărilor și-atât.
Te întrebi doar atât: ce lași în urmă, ce mare nimic va mai fi și amintirea ta în vreo inimă care n-a bătut la fel.

Amintirea ta

Din când în când, amintirea ta
înflorește grădini
sortite să pălească din nou.
Prin păduri desfrunzite
nu se mai aud nici păsările,
doar ecoul unor pași
ce-ar fi putut să străbată cărări.
Nicio iubire nu moare - zicea înțeleptul,
fără să aibă habar de mersul iubirilor,
dar vezi, el tocmai de aceea se numea înțelept,
fiindcă nu iubise vreodată.

 

Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Florentina Loredana Dalian
Citește mai multe poezii aici: Domnișoara Nimeni, Ostrov și Limanul promis
Blog: Florentina Loredana Dalian

Copyright © 2023 Florentina Loredana Dalian
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.