NASTIA MUREȘAN

două scaune pe o planetă ocru

planeta nu e una pentru festivități
dimpotrivă
provizorie și perfectă pentru ținuta ta casual
aici ca și pe pământ mai întâi am tresărit la pașii tăi pe scări
urcând din cealaltă emisferă
iată-te în blugii negri și cămașa pe-afară
în spatele tău o lună la primul pătrar se balansa
între două proiecte de univers
ce loc mai e și ăsta, nu seamănă cu nimic din ce știm
două scaune pe o planetă ocru.

bolnavă și cuminte
venisem să te aștept
între timp
se presupun întâmplări minunate pe Pământ
sigur a venit toamna
e timpul ei.

Lucie și Manon desenează

și scriu poezii
din casa lor răsare soarele

neconvingătoare într-o zi de joi
îmi beau ceaiul privind pe fereastră
peste noapte un vis cu dezordini primare
o femeie-n cărbune trecuse prin mine
rupându-mi din margini.
chiar, ce mai face cireșul tău
(riscând una din amintirile mele durabile)
tace și-i plouă pe inimă
înălțat ca o turlă în irișii mei
foarte aproape de genunchi aerul
se încălzește ia forma palmelor tale
și mi-i cuprinde
ai grijă de tine îmi spui
ascult lupii umblând cum iernile trec printre noi

apoi îți lasă loc să pleci aerul
deschis ca o urnă Nepenthes.

eu, locul cu păsări

locul în care te port s-a umplut de păsări
izbesc, mă desfac și lasă pustiu
ies din mine grele și triste
suind căi lichide
cu pliscurile lor găuresc cerul deschizând acolo fereastră
îmi umplu plămânii cu lumină cu întuneric

relatare de la locul unui accident perfect

păreai un cal oarecare la prima vedere 

un cal negru e adevărat dar unul oarecare şi
nu erai singur ceea ce
făcea să fii un cal oarecare

într-o clipă n-ai mai fost decât tu
nările tale uscând aerul tu luând în stăpânire pământul
într-o clipă nu nu mai puteam trăi fără tine
coliziunea
singura revelație de care aveam nevoie
eu și acest univers cu o densitate prea mare

în absența gravitației parcă aș fi ieșit dintr-o pereche de ghete prea mari
și pline de Pământ
lumina mă șlefuiește mă rotunjește îmi dă rang
de întâmplare perfectă
laolaltă cu mine în aer mai multe întâmplări perfecte
proliferează pe traiectorii anapoda

undeva sus dar şi undeva jos
proiecția unei imagini perfecte
sângele meu roșu la marginea lanului
tu arcuind peste trupul meu într-un gest de supremă libertate
mândru de sângele meu roșu și de cum m-am supus elanului tău
lăsând să-mi cadă din mână cireșile

despre un zâmbet perfect

așa că din casă iese în fiecare dimineață o femeie cu zâmbetul pe buze
lucind ca o platoșă
străpunge iese și pleacă să poarte zâmbetul perfect
și pielea mea
deși nu-ți este de ajuns ea pleacă așa să mă apere
părăsindu-mă

mă-ntorc în visul cu pasări bolnave pe pod
înjumătățită
două apocalipse pe fiecare mal
sfârșitul orașului. eu am iubit acest oraș murdar.

în mine se pune la cale o conspirație
în mine se plănuiește un asasinat o vărsare de sânge
într-o bună zi o voi ucide pe cruda mea apărătoare

din războiul ei se-ntoarce uneori tandră acasă
se face ghem și eu o primesc în pântecul meu
ne facem planuri pentru viitorul apropiat
pornind de la o ojă roșie nou-nouță se mai poate imagina ceva
te mai poți gândi la tine fără disperări
pentru o ojă roșu închis e încă loc în față

curte interioară cu porumbei

cămașa ta lila căzută la marginea patului

pășesc pe vârfuri în sufrageria înaltă
sumbră și rece, conservând perfect umbrele
unei înserări dintre cele două războaie
făcând totul precum mă-nvățase tata demult
ating talpa încinsă cu buricele degetelor
umezite cu limba
sfârâitul ușor și fierbințeala se sting într-o clipă
mânecile întinse și mângâiate cu palma
pe marginea comodei din secolul 19
pânza netedă și fierbinte desenează pacea lumii
pentru veacul ce vine direct pe pielea mea
la sfârșit totul fără o cută
cum mă-nvățase tata demult
pe masa lui de călcat

venele mele întinse și zumzetul de harpă electrică
din sângele meu
și curtea interioară cu porumbei.

epidemii de octombrie

o molimă ciudată ne ucide cuvintele
cad stoluri stoluri V-uri lichefiate lingând marginea cerului
gâturile lungi și aripile lor desfăcute se întind
prin grădini
fără spasm fără zbateri

purtătorul lor de cuvânt, isn’t it ironic?
economist de profesie întârzie să-și dea cu părerea
se crede
de vină ar fi aceste derute migratoare
tranzitând de la nord către sud sentimentele
toamna.

nopțile visez periculos - în plină carantină de gradul zero
despre cum ne iubim și naștem puzderie de cuvinte
necontaminate
alte și alte cuvinte

altceva decât aceste interioare devastate
altceva decât această privire în gol suportând
pe viu toate extirpările
și altceva decât acest fluture arzând.

de cealaltă parte Dumnezeu ne încurajează
El crede că nu vor pieri chiar toate cuvintele
poate cele prea des folosite dar
vor rămâne cuvintele mici
acestea stând foarte bine la capitolul imunitate
astfel că mai târziu vom avea cu ce încropi
o lecție sumară despre tehnicile de supraviețuire

Nastia Mureșan (n. 9 decembrie 1958, Huși, Vaslui): Absolventă a Facultății de Mecanică, Tehnologia Construcțiilor de Mașini, din cadrul Universității Tehnice "Gheorghe Asachi" din Iași. A publicat poezii în revistele Feed-Back și Top Litera, precum și pe site-urile agonia.ro, europeea.ro, timpul.ro. 

"NASTIA MUREȘAN. Sunteți un foarte bun poet. De unde ați apărut? Stăpâniți cu fermitate și eleganță cuvintele, regândiți inteligent situații din viața de fiecare zi, creați o undă de emoție fără să deveniți patetica." (Alex Ștefănescu, 29 august 1010)

Volum de debut:

Femeia Qui (editura A.T.U,  2016)

Citește aici: Nastia Mureșan - Femeia de sticlă și Nastia Mureșan - Poeme derizorii

Copyright © 2019 Nastia Mureșan

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.