MANON PIȚU - NEGRU STORS

Negru stors

1. e ploaie de sânge peste frig.

    potop de corzi sterpe.

    ochiul golit mi-a desfăcut pumnul.

    mânia Ta îmi va zdrobi degetele.

    trepte sunt coastele mele

    pentru timpul pietros.

    mă doare palma sub cui,

    mă dor ghearele.

2. zgârciuri uscate de ochiul lui Dumnezeu,

    caii s-au prîbușit.

    trupul meu e cer gol,

    punte pustie între privirile noastre.

    mestec pâine

    și sânge-nchegat cu boabe de scrum.

    mă uit prin Tine.

    nu pot să vreau nimic.

3. din noaptea asta a rămas

    o claviculă spartă

    și un animal scălâmb.

    dacă te sărut,

    devii inform.

    de mă atingi,

    mă desprind în fâșii.

    de dincolo, nu-ți știu conturul,

    aici, nu-mi cunoști lunecările.

    desfă-mi coastele și scoate

    larva

    ce nu-mi îngăduie

    să mă scurg inapoi.

4.  liniștea mea e seacă,

     cerul – vâscos.

     îmi voi lăsa părul să crească

     până îți va încurca pietrele,

     pământul va clocoti sub tâmplă,

     sunetele vor fumega.

     vom tăcea

     și vom izbuti să respirăm.

     marș păgân prin memoria copacilor,

     timpul nu va pricepe

     că e mișcat

     de o privire prea caldă.

      sunt aici.

5. coboară tristețea peste rana pământului,

    crește din mine ca o blană a inimii.

    gândurile mi se despletesc putred.

    ceva caricaturi în minus,

    câteva măști în plus,

    greșesc chiar când Sisif schimbă câte ceva.

    nu-mi exist nicăieri.

    privirile nu-mi sunt două.

    hârâie liniștea…

    izbește vântul,

    frângându-mi picioarele.

6. clădirile mele, clădirile tale

    se surpă-n aparențe confirmate.

    noroaie-nghețate,

    clădirile mele privesc în jos

    și împietresc fracturat gândul

    pe umbra ta.

    iarna asta nu și-a găsit culoare.

    ce simt acum drept frumusețe

    e forța dureroasă și adevărul unei dezvăluiri.

7. oasele tale scriu cu oasele mele

    ceva despre o epopee.

    când carnea mea va înnopta,

    voi ști

    că mi-ai spart blestemul rabiei

    și-al veșnicei mișcări.

    mi-e greu să aleg ce-aș mai vrea:

    ți-e indiferent ce viețuiesc.

    nu mă mai întrupa în câine,

    scurmând în mine spre a mă

    dezgropa.

8. am două mii de ochi zgâriați

    de ploșnițele și de praful

    cărților.

    am tot atâtea degete

    amorțite

    între fălcile-ncleștate

    ale ceasului.

    dorința asta naivă de a ninge

    îmi fleșcăie ultima urmă de demnitate.

    am să-mi mușc laba,

    să pot găsi un strop de sânge.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Manon Pițu

Blog: Manon - Arpegii minore

Copyright © 2018 Manon Pițu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.