MAGDA BĂLĂNESCU - DE DOR, RĂMÂI...

Magda Bălănescu – De dor, rămâi… Despre iubire, sunt multe întrebări, dar și răspunsuri pe măsură. Eu aș zice că iubirea nu se vorbește, ci doar se trăiește. Sau dacă vorbim de acest sentiment, să vorbim cât mai frumos, căci este cea mai nobilă simțire. Cum bine se spune, cel mai simplu: ”Unde dragoste nu e, nimic nu e!”. Eu știu că iubirea este atunci când iei singurătatea celuilalt, o faci cântec de leagăn în brațele tale și simți că ți se umple sufletul de celălalt. Iar dragostea, ca și focul - dacă nu le întreții, se sting... Poate fi ceva mai frumos decât să te îndrăgostești? Da - să-ți trăiești dragostea. Mai știu că iubirile care nu rămân împreună pentru totdeauna, nu au fost povești adevărate de iubire. Căci într-o iubire nu se fac nici compromisuri, nici promisiuni. Doar împliniri. Mai știu că o iubire este egal cu un singur lucru: cu respectul. Restul - e  simplu și frumos și vine natural de la sine... Și mai știu că... poveștile de iubire sunt de două feluri: cele care rămân și cele care rămân... amintire.

De unde...

De unde era să știu?

Da, de unde...

Spune și tu,

Vorbește-mă

și fă-mă dorul tău...

Că vinovat ești

la fel ca și mine.

Ne-am jucat cu iubirea,

Ca doi copii cu un fluture,

Ce se așeza

când pe sufletul meu,

Când pe sufletul tău.

Ne-am jucat cu iubirea,

Ca doi copii...

cu baloane de săpun,

În care se oglindea curcubeul.

Și glumeam și râdeam,

și eram fericiți.

Și eram...

Ne-am jucat cu iubirea,

Ca razele soarelui cu frunzele...

Când ne-a orbit, am lăcrimat.

De unde era să știm?

Că mă vei îndrăgosti de tine,

Că te voi îndrăgosti de mine?...

Că-mi erai secunda ce-o trăiam

Că-ți eram aerul ce-l respirai...

Când am știut...

Timpul s-a oprit.

Aerul m-a sufocat,

Am inspirat adânc să te strig;

Sufletul îmi era plin de tine!

Mi-ai răspuns cu dorul,

Te-am strigat cu dorința...

De unde era să știm?

De-am fi știut...

Ne-am fi ne-iubit,

Mi-aș fi luat fluturii

și aș fi plecat;

Mi-ai fi zâmbit peste umăr.

Dar acum...

Nu mai pot să zbor.

Nu mai am aer.

Te respir,

Nu ești.

Mă visezi,

Nu mă poți atinge...

Mă învelesc cu timpul

așteptării zadarnice,

în nopțile lipsei tale.

Mă rătăcești în așternutul tău

cu ne-prezența mea.

Îmi ești lacrima din pernă,

Îți sunt zădărnicie

pe buzele tale fierbinți.

De unde era să știm?

Am fi fugit

de fluturii din curcubeu,

Să nu le ardă soarele

aripile...

Te fac vinovat de vina mea.

N-am făcut ca noi,

ci cum a vrut destinul...

Dar i-am jurat

că mă voi răzvrăti

iubindu-te.

Pâna n-am să mai pot,

Sau până când

nu mă vei mai pierde...

Și poate...

Aseară-ai fost...

Ai fost un vis

pe geana mea,

Și mi-ai promis

că-mi ești aroma din  cafea;

Aseară-ai fost...

Am ațipit.

Te-ai furișat

la mine-n brațe,

potrivit.

M-ai sărutat...

și-am adormit.

Știu pe de rost

cum m-ai iubit;

De-aș fi crezut...

Ți-am dat tribut

sufletul meu,

Și tu ești eu;

Și te respir... iar tu...

oh, n-ai plecat!

Nălucă-mi ești,

Și rătăcești

ca un păcat

la mine-n așternut;

Iar pielea ta

e cu aromă de cafea.

De-aș fi știut...

Sărută-mi sufletul pribeag,

Mi-e dor de noi...

Iar pasul tău din prag

întoarce-l înapoi.

Și cât de mult tu m-ai iubit –

Eu te invit

la o cafea.

Eu sunt bărbatul,

Tu – femeia...

Și după-aceea

vom vedea.

Trecând...

O văd...

o văd mereu,

De la fereastra sufletului meu,

Pășește tristă

spre nicicând,

De parcă nu există

nici un gând,

nici un motiv

să-i facă visului naiv

un drum spre libertate.

Și peste toate,

De se poate,

Aș vrea să-mi lase

sufletul. Puțin...

să i-l alin.

Ah, un suspin

am prins acum.

Nu, nu mi s-a părut:

o lacrimă-a căzut

acolo-n drum.

Nu, n-o călca!

A fost a ta...

Și-acum, cu ea,

a mai căzut o stea!...

O văd... o văd mereu

cum trece tristă;

Nici nu există

pământ sub pașii ei...

Cu ochi plecați,

De dor chemați,

Și-o lacrimă-n batistă...

Aș vrea s-o chem

și să-i alin

al sufletului cald suspin;

Să-i dau un gram

de fericire,

Să-i dau povestea de iubire.

Femeie, tu –

De ce-ai iubit

neîmplinit?

Surâsul tău pierdut

cui l-ai plătit tribut?

S-a dus acum, s-a-ndepărtat

Cu capul tot plecat...

Când am s-o văd și mâine iar

Am s-o opresc, să-i dau în dar

un gram de fericire.

De la fereastra unui gând

Aștept mereu s-o văd trecând

Femeia – amintire...

O poveste

Știi... te-am iubit

Până n-am mai putut,

Până ce ne-iubirea

mi-a alungat sufletul

către niciunde...

Prin vorbe, prin fapte,

mi-ai cerut să te pierd;

Știi... de fapt n-ai stiut

că și iubirile mor,

că și cuvintele dor...

M-ai rupt din sufletul tău

și m-ai prăbușit!...

Mi-e frig, mi-e întuneric,

Mă sperii cât doare

nimicul din sufletul meu,

parcă nu mai sunt eu...

M-ai rugat de atâtea ori să-ți spun

cât de mult nu te mai iubesc.

Ți-am dorit să mă prețuiești

în lipsă, în ne-prezență,

în ne-iubirea ce mi-ai născut-o...

Și de-am să plec,

să nu-ți fie teamă,

Cum nu ți-a fost mereu,

crezând în iubirea mea eternă.

Dar și veșnicia are o limită

a neputinței umane.

”Mi-e dor...”

O să-ți treacă,

și mie mi-a trecut.

Cuvintele dor;

Cum le putem șterge?

Atingerea doare;

Am uitat mângâierea...

Te-am iubit, până n-am mai putut.

De-aș fi știut... aș fi plecat

când încă te mai iubeam,

ca să mă pot întoarce!

Când îți voi spune că nu te mai iubesc,

vei înțelege că m-ai pierdut...

M-ai prăbușit

afară din lumea noastră;

Mâna ta întinsă

mă doare. Nu pot...

Mă am pe mine,

ne vom descurca.

Am să mă ridic

doar pentru mine.

Nu trebuie să-ți fie teamă,

Trebuie doar să înțelegi..

Te-am iubit;

Tu ești...

iubirea mea secretă

și desuetă,

Ce-ai coborât din gând

în sufletu-mi arzând;

De ce nu pleci?

De ce te-ntreci

pe tine însuți când rostești

cât mă iubești?

Îmi știi secrete și mă lași

Cu lacrimi pe obraji;

Ție ți-am dat,

ca un păcat,

străine nopți de dor

pierdute-n dormitor...

Rămâi, te rog, secretă,

iubirea mea cochetă;

Mă pierde-n neființă...

O, biata mea ființă

a-ngenuncheat

din ceruri, în păcat!...

Dar vreau să pleci.

Îmi arde fruntea, ochii-s reci,

Te simt în mine, foc arzând,

doar printr-un gând!

Și-n suflet – praf de stele

mi-ai presărat;

Buzele mele

te-au strigat...

până-au tăcut.

Mi-ești dor pierdut;

Vezi, eu ți-am zis

că nu există paradis!

M-ai prăbușit să mor,

în foc mistuitor...

Ba vii, ba pleci... și eu

te-alung, te chem... mi-e greu

să știu cât mă iubești;

În strigăt, ori discretă,

Iubirea mea secretă

     Tu ești...

Mai multe poezii și profilul autoarei: Magda Bălănescu

Citește și: Soarele și Luna de Magda Bălănescu

Copyright © 2018 Magda Bălănescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.