LAVINIA ELENA NICULICEA - RADIOGRAFIA VISULUI

Lavinia Elena Niculicea – Radiografia visului (editura Anamarol, 2018): Poetă eminamente ancestrală, cu dese înălțări și coborâri în spirala onestității senzoriale, poeta Lavinia Elena Niculicea pogoară peste ferestrele sufletului simțiri faustice, transformând onirismul într-un laitmotiv al introspecției lăuntrice, acolo unde sufixele și prefixele existenței împletesc minutele trecute și clipele de așteptare. (extras din recenzia semnată de poetul Cristian Cărpenaru)

Titlul volumului Radiografia visului semnifică un criteriu estetic, are conotații, cu atât mai mult, cu cât visul e de origine divină. Într-un fel, continuă pe un plan superior travaliul artistic al poetei Lavinia Elena Niculicea din volumele precedente: Ploaie de gânduri (2012), Florile cerului (2014) și Dansând cu cerul (2016). Suspendată între „a fi” ea și „a fi” altcineva, poartă-n suflet revelațiile visului și secretele Raiului: bucuria de a crea. Trei laitmotive tranzitează lirica ei: visul, iubirea și lumina, cu silabe rostite de îngeri, în poeme care transfigurează utopiile vieții: În trend cu visul, Gând de lumină, Axioma timpului, Lavi en rose, Flori de Sânziene, Adamic abis, Așteptări fragile. (extras din recenzia “Conotația unui vis” semnată de scriitorul Nelu Barbu) 

Lavi en rose

Doamne, doar Tu mă ştii.

Mi-ai pipăit lumina

în amurg…

M-ai cules

din câmpia cu îngeri,

îndepărtând spinii

c-un zâmbet...

M-ai aşezat în glastra clipelor

îmbobocite,

numindu-mă “Lavi en rose”.

Polen de dragoste

am lăsat în urma gândurilor,

să mă găsească visul.

Muguri îmi cresc

când mă respiri ca fluturii

cu înghiţituri de viaţă.

Dăruieşte-mi un nou răsărit,

să îmbrac din nou primăvara

cu sufletul Tău.

Adagio dezmierdat de cocori

Sunt frunză scăpată

printre degetele toamnei.

Îmi ciobesc aripile ruginii,

acoperind cu umbra mea

rana pământului.

Scriu un post-scriptum verii,

să mă aștepte c-un surâs blând

pe banca înserării.

Cu eternitatea în spate,

soarele obosit urcă

și coboară panta timpului.

Îi fac semn să se oprească

la ora când miezul dorului e copt.

Sub călcâie, îmi așterne covorul roșu,

să pot trece toate visurile

într-un adagio dezmierdat de cocori.

Rămași văduvi, copacii și-au tuns pletele;

ispitiți de-un șarpe, umblă goi.

Pe fruntea palidă,

păsări îi sărută de noapte bună.

Mamă, schimbă decorul acestui anotimp.

La o cafea cu mama

Mamă, viața mă naște

de mai multe ori,

în lipsa ta.

Clipa mă-nvață

a muri și a învia.

Trecutul mă ia de mână,

mă trece pragul școlii.

La ora de dor

mă conjug

cu visul

și buchisesc până târziu

literele universului

scrise în mine.

Aș vrea să monopolizez timpul,

să revendic toate amintirile

cu tine.

Viitorul să te păstreze

în brațe!...

Hai, vino la fereastra cerului

și fă-mi semn cu câteva raze,

să pot inventa noi duminici,

cu toții strânși în jurul zâmbetului tău,

la o cafea

sau la un ceai verde aburind a vară.

Descopăr constelații

Alerg prin viață herghelii de cuvinte

Ce nechează când dorul le dă bice.

Le înham la o caleașcă de simțăminte,

Să descopăr constelații, deși sunt o novice.

Duc pe umerii clipei stele nepereche,

Vâslind vise într-un ciob de nenoroc...

Trec iceberguri prin a timpului ureche

Și țes continente așteptând al iubirii soroc.

Îmi culc capul în poalele unui răsărit,

Să mă mângâie mama c-un dor genune

Ce întoarce clepsidra unde am copilărit

Când fugăream cu ochii închiși o minune.

Azi cade o secundă asemeni unei frunze.

Îmi spun: E o renunțare la timp, la izbândă!

Și-n moarte pășește c-un zâmbet pe buze,

Pe nicio pseudo-primăvară nu vrea să se vândă...

Valsez cu tăcerea

Fără anestezie,

pe cord deschis,

viața mă operează,

îmi pompează în vene

o doză în plus de adrenalină

cât să îmblânzesc durerea.

Cu stetoscopul clipei

îmi ascultă visurile,

ce au stat în saloanele

de așteptare

pentru o bătaie de inimă

neștiută.

Când nu zăresc lumina,

invit viitorul să mă viziteze,

să mă ajute să mă nasc

din nou.

Îi servesc o cafea tare,

neîndulcită de trecut,

așa cum doar sufletul

se pricepe s-o facă.

Nu-mi mulțumește,

doar mă privește

dintr-un colț de eternitate.

În fiecare noapte,

pun întrebări stelelor…

Răspunsurile le găsesc

în mine

când valsez cu tăcerea.

De-aș fi

De-aș fi muntele cărunt

cu buzele să ating cerul,

veșnicia aș pune-o-n cuvânt,

credința să-mbrace misterul.

De-aș fi albastra mare,

infinitul să mă-mbrățișeze,

aș învinge furtunile de sare,

curcubeul c-un val să danseze.

De-aș fi firul de iarbă verde,

să mă spele cu rouă de stea,

în ziua de mâine voi crede

și voi răsări în dimineața acea.

De-aș fi o simplă rândunea

pe aripi să port primăvara,

zborul să-mi fie plenitudinea,

norii să-mi ducă povara,

pe pământ aș cultiva Raiul,

rodul l-aș pune într-un cânt,

dorul l-aș împerechea cu graiul,

universului i-aș șopti că sunt.

Raze eco

În anotimpul nostru,

Natura are încălzire centrală,

îngerii ne plătesc

factura la lumină.

Soarele ne donează

un ciorchine de raze eco,

să ne întărescă imunitatea

visului.

Pentru iarnă,

vom pune la conservat

verdele crud.

Mai multe poezii și profilul autoarei: Lavinia Elena Niculicea

Citește aici poezii din volumul: Poet cu normă întreagă (editura Betta, 2019)

Copyright © 2018 Lavinia Elena Niculicea

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.