IOANA CÎRNEANU - ENDORFINE

Ioana Cîrneanu – Despre iubire, despre timpul în care nu te convingi, ai certitudini: Ceea ce nu înțeleg oamenii este că iubirea nu-i un târg. Te iubesc pentru ochii tăi căprui, pentru tandrețea ta,  pentru starea de bine pe care o dai, pentru tot ce oferi, ei bine NU! Iubirea nu-i un târg. E simplă, fără raționalizări, trasată cu toată valoarea creștină, care poate exista într-o fire. Te iubesc pentru că Te iubesc! Punct. Este certitudine. Nu putem crede pe jumătate în nimic, crezi sau nu! A crede este un patern arhetipal, echivalează cu Dumnezeu. În logica silogismelor asta înseamnă Cred în Dumnezeu egal Cred în Iubire. Și Dumnezeu înseamnă Iubire!

Despre oameni, despre faptul că punem înainte de a fi+a iubi... a avea sau a face, despre momentul de fugă apărut atunci când ni se pare că nu am obținut atât cât am investit, sunt constituite deja ca definiții ale noastre. Sunt risipiri de ceea ce am fi putut avea. Despre cum venim noi, cu vâltoare de sentimente în momente potrivite, sau momente și timpuri decalate, în asta constă provocarea, te poți înălța până la a te lăsa să simți supremul, Iubirea! Frumusețea constă în a-ți lăsa imaginația liberă de orice constrângere, să-ți ducă inima spre trăire, visare, cu fără de dacă, poate. Și ca o ironie a unei confirmări prezente cu tine, să poți să valorifici ceea ce ești indiferent de ce te „lovește”, s-alegi să trăiești  toată iubirea pe cere o poți cuprinde în tine. Nu vă târguiți!

Endorfine

Zâmbetul tău reținut

Este în mine prilej de sărbătoare

Și clipa cu tine însuflețește

Fiecare nucleu al celulelor mele

Eliberând nebunește valuri de endorfine

Repetate în neștire,

Fericire,

E bine!

Fericirea se scrie pe sine

Cu tine.

Fereastra sufletului

Prin ochii tăi văd zorii-n răsărit

Lumina, bucuria și iubirea

Și timpul tot în mine s-a oprit

Sunt marea, cerul, steaua, adierea,

Prin ochii tăi fereastra bucuriei

Pătrunde viața și mă-nalță

Prind universu-n palme cu uimire

Și-ți mulțumesc, în fiecare dimineață.

Dor

Când tu nu ești

Se întristează înserarea

Și luna pleacă din povești

Cu norii miruiți a supărare

Și Carul mare înecat în plâns,

De dorul tău suspină cerul

Și stelele se scutură de vis,

Sub pleoape pierd mărgăritarul

Și-n piept suspinul a învins.

De ai ști tu...

De ai ști tu, ce dragi îmi sunt

Sclipirile ochilor tăi lunecând

Peste genele mele ce-nsetate

Caută din apa buzelor tale s-adape,

De ai ști tu, ce drag îmi ești

Când mâinile tale mă prind și zidești

Cu strânsoare a noastre trupuri

Ce devin unul, cu două ritmuri,

De ai ști tu, câtă bucurie crești

În sufletul meu când zâmbești

Și cum mă desfac în petale de soare

Când inima mea simte cât mă iubești....

De dragul tău...

E Raiul pentru ochii tăi creat

Și soarele se colorează pe-a ta gură,

Răsare luna din al ei palat

Să-ntrebe stelele de ești adevărat,

De dragul tău fac rugăciuni și macii,

Un câmp întreg se unduiește în zefir,

E vesel cerul și râd timpii,

De dragul tău icoana izvorăște mir.

Dor

În ceasul vesperal

S-a întristat tristețea

Pe cer suspină norul

Și luna bate-n pal,

Un dor de ametist

Înțeapă ca o ceață

În pieptul ce e trist

Și gândul îI îngheață,

Să ștergă cerul clipe

Și spațiul să-l adune,

Iubirea s-o adape

Și tu să fii cu mine.

Rătăcire

Ne-am rătăcit la capăt de poveste

pierduți în vise și iertări,

Ne-am rătăcit în dincolo de noi,

în îndoieli ce curg în ploi,

Ne-am rătăcit între bătăi de inimi

și ce era răspuns azi crește întrebări,

Ne-am rătăcit pe-o partitură fără note

ce astăzi cântă doar tăceri,

Ne-am rătăcit și nu m-auzi strigând

să nu mă pierzi, simt că mă sting...

Hartă

Labirintul gândurilor

căptușit în culoarea buzelor tale

mă îmbracă pe interior

în anotimpul căldurii,

iar clipele, le înconvoaie

sub greutatea poverii

de a nu te afla pe nicio hartă

a drumurilor mele.

Tu ai un fel al tău

       

Tu ai un fel al tău de-a fi

faci cumva și prinzi clipa-ntre gene

și raza serii o-mbraci în căprui

punând în mine nostalgia unei toamne întregi,

Tu ai un fel cuminte de a ispiti

când îți muști buza de jos a întrebare

tâșnesc sângerii flăcările asfințitului

și-n mine se revarsă lava așteptărilor,

Tu ai un fel nonșalant de-a rosti necuvinte

când îmi îmbraci ziua cu adevăruri necoapte

apoi ca un magician întinzi mâna cu iubire în joacă

și mă lași cu umbra ce ți-o strâng în brațe până în zori.

Destine

Ne răsucim în noi stingheri

Pe așternuturi ne sunt desenate umbre

Avem pe nimeni drept îmbrățișări

Și visurile ne sunt gânduri sumbre,

Iar zorii ce trezesc încă o zi

Ne-mbracă-n măștile de oameni

Ce-și pun pe suflet amnezii

Până când noaptea iar le-aduce cremeni

Și iar în flăcări roșii ca de iad

Luna așează între perne o angoasă

Se scurg din suflet adevăruri care ard

Și-n zori iar drumurile nu au casă.

Te iubesc!

Iubirea ta înalță-n mine fluturi

Și ramuri jucăușe înfloresc

În gânduri fără de cusururi

Cu certitudini, Te iubesc!

Numele tău, pe buze-mi pune elixir

Și în privirea ta mă strălucesc,

Iar sufletul se simte uns cu mir

Că te-a găsit, un univers îl cresc...

Mai multe poezii și profilul autoarei: Ioana Cîrneanu

Copyright © 2018 Ioana Cîrneanu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.