IOANA CÎRNEANU - ENDORFINE


Poezii de dragoste













Ioana Cîrneanu – Despre iubire, despre timpul în care nu te convingi, ai certitudini: Ceea ce nu înțeleg oamenii este că iubirea nu-i un târg. Te iubesc pentru ochii tăi căprui, pentru tandrețea ta,  pentru starea de bine pe care o dai, pentru tot ce oferi, ei bine NU! Iubirea nu-i un târg. E simplă, fără raționalizări, trasată cu toată valoarea creștină, care poate exista într-o fire. Te iubesc pentru că Te iubesc! Punct. Este certitudine. Nu putem crede pe jumătate în nimic, crezi sau nu! A crede este un patern arhetipal, echivalează cu Dumnezeu. În logica silogismelor asta înseamnă Cred în Dumnezeu egal Cred în Iubire. Și Dumnezeu înseamnă Iubire!

Despre oameni, despre faptul că punem înainte de a fi+a iubi... a avea sau a face, despre momentul de fugă apărut atunci când ni se pare că nu am obținut atât cât am investit, sunt constituite deja ca definiții ale noastre. Sunt risipiri de ceea ce am fi putut avea. Despre cum venim noi, cu vâltoare de sentimente în momente potrivite, sau momente și timpuri decalate, în asta constă provocarea, te poți înălța până la a te lăsa să simți supremul, Iubirea! Frumusețea constă în a-ți lăsa imaginația liberă de orice constrângere, să-ți ducă inima spre trăire, visare, cu fără de dacă, poate. Și ca o ironie a unei confirmări prezente cu tine, să poți să valorifici ceea ce ești indiferent de ce te „lovește”, s-alegi să trăiești  toată iubirea pe cere o poți cuprinde în tine. Nu vă târguiți!

Endorfine

Zâmbetul tău reținut
Este în mine prilej de sărbătoare
Și clipa cu tine însuflețește
Fiecare nucleu al celulelor mele
Eliberând nebunește valuri de endorfine
Repetate în neștire,
Fericire,
E bine!
Fericirea se scrie pe sine
Cu tine.


Fereastra sufletului

Prin ochii tăi văd zorii-n răsărit
Lumina, bucuria și iubirea
Și timpul tot în mine s-a oprit
Sunt marea, cerul, steaua, adierea,

Prin ochii tăi fereastra bucuriei
Pătrunde viața și mă-nalță
Prind universu-n palme cu uimire
Și-ți mulțumesc, în fiecare dimineață.

Dor

Când tu nu ești
Se întristează înserarea
Și luna pleacă din povești
Cu norii miruiți a supărare
Și Carul mare înecat în plâns,

De dorul tău suspină cerul
Și stelele se scutură de vis,
Sub pleoape pierd mărgăritarul
Și-n piept suspinul a învins.


De ai ști tu...

De ai ști tu, ce dragi îmi sunt
Sclipirile ochilor tăi lunecând
Peste genele mele ce-nsetate
Caută din apa buzelor tale s-adape,

De ai ști tu, ce drag îmi ești
Când mâinile tale mă prind și zidești
Cu strânsoare a noastre trupuri
Ce devin unul, cu două ritmuri,

De ai ști tu, câtă bucurie crești
În sufletul meu când zâmbești
Și cum mă desfac în petale de soare
Când inima mea simte cât mă iubești....


De dragul tău...

E Raiul pentru ochii tăi creat
Și soarele se colorează pe-a ta gură,
Răsare luna din al ei palat
Să-ntrebe stelele de ești adevărat,

De dragul tău fac rugăciuni și macii,
Un câmp întreg se unduiește în zefir,
E vesel cerul și râd timpii,
De dragul tău icoana izvorăște mir.


Dor

În ceasul vesperal
S-a întristat tristețea
Pe cer suspină norul
Și luna bate-n pal,

Un dor de ametist
Înțeapă ca o ceață
În pieptul ce e trist
Și gândul îI îngheață,

Să ștergă cerul clipe
Și spațiul să-l adune,
Iubirea s-o adape
Și tu să fii cu mine.


Rătăcire

Ne-am rătăcit la capăt de poveste
pierduți în vise și iertări,

Ne-am rătăcit în dincolo de noi,
în îndoieli ce curg în ploi,

Ne-am rătăcit între bătăi de inimi
și ce era răspuns azi crește întrebări,

Ne-am rătăcit pe-o partitură fără note
ce astăzi cântă doar tăceri,

Ne-am rătăcit și nu m-auzi strigând
să nu mă pierzi, simt că mă sting...


Hartă

Labirintul gândurilor
căptușit în culoarea buzelor tale
mă îmbracă pe interior
în anotimpul căldurii,
iar clipele, le înconvoaie
sub greutatea poverii
de a nu te afla pe nicio hartă
a drumurilor mele.


Tu ai un fel al tău
       
Tu ai un fel al tău de-a fi
faci cumva și prinzi clipa-ntre gene
și raza serii o-mbraci în căprui
punând în mine nostalgia unei toamne întregi,

Tu ai un fel cuminte de a ispiti
când îți muști buza de jos a întrebare
tâșnesc sângerii flăcările asfințitului
și-n mine se revarsă lava așteptărilor,

Tu ai un fel nonșalant de-a rosti necuvinte
când îmi îmbraci ziua cu adevăruri necoapte
apoi ca un magician întinzi mâna cu iubire în joacă
și mă lași cu umbra ce ți-o strâng în brațe până în zori.


Destine

Ne răsucim în noi stingheri
Pe așternuturi ne sunt desenate umbre
Avem pe nimeni drept îmbrățișări
Și visurile ne sunt gânduri sumbre,

Iar zorii ce trezesc încă o zi
Ne-mbracă-n măștile de oameni
Ce-și pun pe suflet amnezii
Până când noaptea iar le-aduce cremeni

Și iar în flăcări roșii ca de iad
Luna așează între perne o angoasă
Se scurg din suflet adevăruri care ard
Și-n zori iar drumurile nu au casă.


Te iubesc!

Iubirea ta înalță-n mine fluturi
Și ramuri jucăușe înfloresc
În gânduri fără de cusururi
Cu certitudini, Te iubesc!

Numele tău, pe buze-mi pune elixir
Și în privirea ta mă strălucesc,
Iar sufletul se simte uns cu mir
Că te-a găsit, un univers îl cresc...


Mai multe poezii și profilul autoarei: Ioana Cîrneanu

Copyright © 2018 Ioana Cîrneanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Niciun comentariu

Un produs Blogger.