TEODOR DUME - DEVORATORUL DE UMBRE
Teodor Dume - Devoratorul de umbre (editura Princeps Multimedia, 2018): Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei
singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală,
cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric
inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind
unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
(…) Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar,
cu titlul Devoratorul de umbre, impune
lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu
prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri
în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să
țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta
ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între
care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. (extrase din prefața volumului, semnată de scriitorul Daniel Corbu)
Timpul, devoratorul de umbre
vine o vreme când începi să semeni
cu un fum de ţigară
te aşezi între noapte şi zi
nimeni nu ştie că lumea
priveşte prin tine
ca printr-o ceaţă de toamnă
cerul se face rotund
umbrele se mişcă de acolo - colo
cineva scormoneşte prin tine
te scurgi încet dar
nu zici nimic...
devoratorul de umbre înghite orizontul
lutul din mine a rămas fertil
ca femeia
de unde să ştiu că seminţele
curg pe arătură fără să treacă
nimeni cu plugul
de unde să ştiu că şi seminţele mor
fără să le pese de lut
de unde să ştiu că nu vor răsări flori
de unde să ştiu că nu va ieşi grâu
de unde să ştiu că orice adiere e vânt
de unde să ştiu că totul e nimic
de unde să ştiu că şi Dumnezeu
îşi lasă urmele pe lut
uneori privesc dintr-o altă realitate
doar sufletul mi-a rămas acelaşi
într-o lume în care
nu mai sunt eu şi
nici umbra nu pare să fie ceea ce a fost
las semne din loc în loc
pentru atunci
când mă voi reîntoarce
e simplu să te desprinzi de tine şi
să-ţi descompui dorinţele în ceea ce ai putea fi
câteva gesturi prin care treci înspre înspre ceea
ce nu ai fost niciodată…
în lumea ta nu se mai întâmplă nimic
respiri încet
printre ziduri umbrele cresc ca iedera
dar taci
încă puţin zici
privind înspre marginea celeilalte lumi
prin tine nu va trece nimeni
dar taci
încă puţin zici
vântul se târăşte anemic
singurătăţile vorbesc despre tine
ceasul ticăie
eşti mult mai sărac decât ieri
dar nu-ţi pasă
încă puţin zici
Cel mai frumos lucru inventat
de Dumnezeu este iubirea, -
singura existenţă supremă
fără de care omul s-ar sufoca
în propria superficialitate...
e ca un labirint şi nu întâmplător
timpul dintre iubire şi om se măsoară
în fericirea celuilalt...
de aceea iubeşte chiar şi atunci
când suferi pentru că în tine
trăieşte o lume...
de fiecare dată când tata îşi aprindea ţigara
scoasă din pachetul cu Naţionale eu şi
fratele meu cel mic ne uitam unul la altul
şi ne vorbeam din priviri dam fuga
în camera cealaltă ne aşezam rând sub
tocul uşii şi măsuram cu degetele
cât am mai crescut
dincolo uşa
o lumină contamina excesiv
privirea mamei
era singurul moment în care
ne uitam unul la altul
ca fraţii
între spaţiul acela gol mirosea
a tutun şi a ziare vechi...
paşii mei sunt nişte cercuri
în care se adună materia
ce nu poate respira
fără mine
sub o linişte decupată
o respiraţie ascunsă contaminează
carnea rămasă în aşteptare
ceva mai încolo
o singurătate amorţită pâlpâie
ca un bec în plină zi
poate de mâine voi fi altul
Mai multe poezii și profilul autorului: Teodor Dume
Citește aici poezii din volumul: Lacrimi pe altarul timpului și Când umbrele trec strada
Citește aici poezii din volumul: Lacrimi pe altarul timpului și
Copyright © 2018 Teodor Dume
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment